Mă miram, lume, miram,
Mă miram de ce slăbeam
Și pricina n-o găseam,
Cum focul să nu slăbesc
Când de neica mă topesc,
Fac fetele gura largă
Dragostea ca să ne-o spargă.
De m-ar pune pe-un cărbune,
Pe-un cărbune și-un tăciune
Pe neica nu mi l-oi spune,
De m-ar pune pe vâlvoare
N-am să spun tot ce mă doare,
Că mi-e dorul fără leac,
Eu cu vorbe nu mă-mpac.
Dragoste ce treci prin lume,
Cine ți-a pus ție nume
Nu ți-a pus numele bine,
Mai bine ți-ar fi zis floare
‘Naltă și mirositoare,
Înflorită pe răcoare,
Eu să-ți fiu tăinuitoare.
Că pe unde-ai răsărit,
Că pe unde-ai răsărit
Cresc flori ‘nalte de argint
Și boboace de aramă
Cine trece lasă vamă,
Că păzești cărările
Ca albina florile.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și suferința cauzată de dragoste. Vorbitoarea este dispusă la sacrificii extreme pentru a-și proteja sentimentele, considerând dragostea o forță puternică și inevitabilă.