Ține minte de la mine,
Măi neicuță Constandine,
N-o să trăiești cât pământul
Și-o să mori când ți-o fi rândul,
Roagă-te la Dumnezeu
Să facă pe gândul meu
Să-mi dea zile să trăiesc
Bine să te oblojesc,
Dragostea de văduvioară
Ca mâncarea dulcișoară
Îți merge la inimioară,
Frica nu te mai doboară,
Nu-ți e teamă de păcate,
Nici de viață, nici de moarte.
Măi Costică, măi Costică,
E bine cu nevestică,
Dar să ai și-o ibovnică
Fie cât de mititică,
Mai dai seara pe la ea
Nu te știe nimenea,
Că te ia de mânușiță
Și te pupă pe guriță,
Te ia și te bagă-n casă
Îți taie pâinea pe masă,
Frige o găină grasă,
La necazuri nu te lasă
Și ocaua-i plină rasă,
Ea e blând și frumoasă.
Costicuță, Constandine,
De ce mă omori cu zile?
Eu sunt blândă și sunt dreaptă
Și las poarta descuiată,
Las fereastra destupată,
Vino cum veneai odată,
Cu dragoste, dar curată,
Să mă vezi cum sunt culcată,
Dac-oi fi culcată bine
Vino și tu lângă mine,
Dac-oi fi culcată rău
Caută-ți de drumul tău
Și du-te cu Dumnezeu,
Eu rămân cu focul meu.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea unei femei trădate de soțul ei, care preferă compania unei ibovnice. Ea își exprimă suferința și îl invită să se întoarcă la ea doar dacă o găsește fericită, altfel îl lasă să plece.