Firdousi – XVIII Yezdegherd Mahui Suri Îl Ațață pe Bijan Să Pornească Război cu Yezdegherd. Șahul Își Găsi Loc de Scăpare Într-o Moară

Fost-a un erou a cărui faimă până-n depărtări
se-ntindea; era de baștini din Turan, numit Bijan;
loc avea pentru ședere în cetatea Samarcand
și în juru-i mulți prieteni îl urmau de prin ținut.
Mahui, nenorocitul, vrând să fie neatârnat,
scrisu-i-a aceste rânduri „Fiule de pahlivan,
al cărui noroc nu poate fi atins, un bun prilej
se ivește pentru tine : șahul lumii este-aici
cu-a lui oaste și tiară, cu-al său tron și diadem.
Vino, căci coroana-aceasta si-acest tron a tale-or fi,
și haznaua-i, și umbrela lui de soare neagră-corb;
te aprinde-acum din ura care i-a însuflețit
pe străbunii tăi și crâncen te răzbună pe ăst neam
Bijan desluși scrisoarea ; chibzui, și-apoi văzând
lumea cum se dăruiește râvnei lui Mahui Suri,
întrebă pe al său sfetnic : „Cap de sfetnici înțelepți,
ce gândești de treaba-aceasta? Dacă oastea mi-o împing
s-ajut pe Suri, puterea, oare, nu-mi voi nărui?”
Sfetnicu-i răspunse-ndată: „Omule cu piept de leu,
bravule-nsetat de lupte, ar fi tare rușinos
să-mprumuți un braț puternic lui Mahui Suri și-apoi
să te-ntorci călcându-ți urma. Dacă un război pornești
după-a lui Suri povață, oamenii cei înțelepți
de prea multă ușurință toți învinui-te-vor.
Lui Barsam încredințează-i grija de-a mâna-n război
oastea cea ajutătoare.” — „Sfatu-acesta-i înțelept,
zise iar Bijan ; nu-i bine să mă-ndepărtez de-aici.”
Lui Barsam dădu poruncă să îndrume către Merv
zece mii de-aleși războinici cu hangere intr-armați,
ținta luptei arătându-i, în nădejdea de-a-nhăța
tronu-mpărăției perse. Ca aripa de fazan
strălucind această oaste iute-ajunse până-n Merv.
Notă informativă :
Este vorba de un alt Bijan, turanian.
Deci era un vasal al șahului din Iran.
Barsam, hanul din Kitai.
numai într-o săptămână. Într-o noapte de catran,
când cutcurigi cocoșul, dobe răsunară-n câmp.
Șahul incă nu aflase de viclenele urzeli
ale lui Suri, când, iată, cineva îl și vesti :
„Oameni pe cai iuți se-avântă împotriva lui Khosro.
Mahui ne-adeverește că sunt cavalerii tiurci:
șahul ce ne poruncește? Cap hanul din Kitai,
și pământul prea strâmt este pentru marea oaste-a lui!”
Șahu-și îmbrăcă armura tulburat, și două oști
se porniră împotrivă. După ce-și orindui
aripile: dreapta, stânga, Yezdegherd își avântă
oastea-n rânduri de bătaie, el, la mijloc, lancea-n pumn.
Nori de colb întunecară lumea-n cele patru zări.
Yezdegherd văzând puterea și iuțimea celor tiurci,
duse mâna-n cingătoare, trase spada și-o porni
ca un elefant în rândul bătăliei de pe câmp.
Vălurea pământu-n sânge precum Nilul revărsat!
De cum își porni izbirea împotriva celor fiurci,
șahul se văzu deodată de războinici părăsit ;
dos dădură și-l lăsară printre călăreții tiurci.
Când Suri se trase-n urmă, șahul lumii pricepu
viclenia-ntrețesută-n taină împotriva sa,
și văzu că este planul lui Suri să-l lase prins
în încaier cu vrăjmașul. În zadar desfășură
marea lui neînfricare, și făcu risipă-n gol
de-ndrăzneală, dibăcie, și cu mâna-i doborî
căpetenii cu mari nume; și văzându-se-ncolțit,
o luă la sănătoasa. Urmărit de-un pâlc de tiurci,
strâns ținând în mâna-i tare un jungher kabulian,
se pierdu, precum un fulger care sfâșie un nor!
Și zărind o moară-n malul râului ce-i zice Zark,
adăpost cătă, și caii dșmanilor îndârjiți
întețiră urmărirea și ținutul Zark gemu
de atâta tropotire! Yezdegherd își părăsi
telegar cu frâie de-aur, și armuri, și spadă grea
împlintată-n teacă de-aur; și pe când cei turcomani,
înfocați să-l dibuiască, se-azvârliră-a-i jefui
cal și platoșe, pătrunse șahu-ntr-una din odăi
în cea moară și pe-un maldăr de fân moale se-așeză.
Din păcate, asta este legea-nșelătoarei lumi :
când i te-ai suit pe creste, dindărătul lor găsești.
o prăpastie adâncă! Șahul cât înlănțuit
de noroc a fost și tronu-i se-nălță până în slăvi,
acum are într-o moară adăpost într-un ungher;
după miere, -acum otravă. De ce inima să-ți legi
de-un lăcaș plin de-amăgire unde-ntr-una în urechi
ropot de plecare sună, sună și auzi strigând:
„Hai, destul cu pregătirea! Lespedea dintr-un mormânt
este singurul tău scaun, singurul ce l-ai păstrat?”
Rupt de foame și cu ochii plini de lacrimi, Yezdegherd
adăstă în starea asta Soarele pân’ se trezi.
Chiar atunci deschise ușa morii cel morar; căra
sarcina-i de fân :din neamul celora de rând era;
se numea Khosro și totuși n-avea tron și nici comori,
nici coroană, nici putere; din uiumul morii lui
traiul și-l ducea și altă meserie nu avea.
Când văzu pe-acest războinic la statură, chiparos,
așezat umil pe țărnă, și pe frunte-mpodobit
cu coroană-mpărătească, și cu trupu-nvăluit
în brocart din fir de aur tocmai din Kitai adus —
când văzu viteazul ăsta cu ochi de gazelă mari,
chip de leu, de loc privirea nu-și mai deslipi de el —
când văzu că încălțat e cu botine aurii,
haina-i scăpărând pe mâneci fire de-aur și pe fir
boabe de mărgăritare — cel morar încremeni.
Minunându-se el foarte îl chemă pe Cel-de-Sus
și rosti : „O, șah cu fața cum e Soarele-n amiaz’,
fă-mă să pricep cum, oare, ai pătruns în moara mea?
Oare, -i loc bun de ședere vrednic pentru cinul tău
moara plină de grăunțe, și de pulberi, și nutreț?
Cine ești tu, oare, -al cărui trup mlădiu și mândru chip
au astfel de măreție cum o lume n-a văzut?”
, , Sunt iranian — răspunse șahul — și-am scăpat fugind
de turaniana oaste. ” Cel morar cu glas mișcat:
„Soață mi-i doar sărăcia; dacă poți fi mulțumit
dar cu pâine de-orz și-umilul năsturel de-aici din mal,
bucuros ți-aduc și-ți dărui : asta este tot ce am,
și săracu-ntotdeauna să se vaite e silit.”
De trei zile-n bătălie, șahul nu mâncă nimic
și nici nu dormi o clipă; zise spre morar: „Să-mi dai.
ceea ce ai de-ale gurii și voi fi-voi mulțumit,
numai pe Barsom mi-l cată.” Cel sărman morar întâi
puse șahului nainte : lapte acru, năsturel
și o pâine de-orz, și merse să-l aducă pe Barsom.
Colo-n locul de-ascultare, starostelui de la Zark
îi aduse-ndată știrea că-ntrebat e de Barsom.
Mahui mânase-n grabă tainici soli în patru zări
șahului să-i iee urma. Starostele spre morar zise :
„Om brav, despre-acesta pentru cine mă intrebi?”
Cel morar dădu răspunsul : „Este colo-n moara mea
un războinic care șade pe un pat de fân cosit,
trupu-i plin de măreția unui verde chiparos,
fața-i e strălucitoare precum Soarele-n amiaz’:
sub sprâncene arcuite ochii-i sunt pecetluiți
de-o tristețe fără margini, și pe buze-i izbucnesc
gemete, și de mâhnire pieptu-și simte apăsat.
I-am dat, veche rămășiță, lapte acru într-un hârb
și o pâine de orzoaică pentru-ntregul său tain,
dar el pe Barsom îl cheamă rugile spre-a-i cuvânta.
Toate astea îți ațâță-ntr-adevăr uimirea ta.”
Starostele îi răspunse : „Du-te la Mahui Suri
grabnic să-i spui aste lucruri, fiindcă mă înfricoșez
de-ăst bicisnic din sămânță spurcată că ar putea
rele-apucături s-arate, alții știrea de-i vor da!”
Si degrab’ mână morarul c-un isteț însoțitor
la Suri s-ajungă-ndată. Zise-aceasta către cel
meșter fără de câștiguri: „Oare, pentru cine-ntrebi
de Barsom? Zi-mi adevărul!” — „Când cu sarcina de fân
mă-ntorceam, izbind în lături ușa morii, am văzut
înainte-mi mândrul Soare, un bărbat ai cărui ochi
semănau cu ochii unui cerb de moarte îngrozit,
părul negru cum e bezna-n veghea doua-a unei nopți:
îmi străluminase moara precum Soarele; ședea
pe nutreț și pâine goală ronțăia. Cin’ n-a văzut
a lui Dumnezeu mărire, să-l întrebe pe morar.
Diadem de mărgărinturi fruntea i-o împodobea,
si tunica-i de brocarturi din Kitai lucea pe piept;
ai fi zis că-i primăvara-n cer; nicicând vre un dihkan
n-a sădit pe o moșie un mai falnic chiparos!”.
Notă informativă :
Yezdegherd presimțindu-și sfârșitul apropiat,
îl chemă pe duhovnicul său Barsom,
nume asemanător cu al hanului din Kitai, Barsam.
Mahui la-aceste vorbe chibzui și pricepu
că necunoscutul nu e altul decât Yezdegherd.
„Tu, morarule — îi zise — du-te și acestui om
zboară-i capul de pe umeri; dacă nu, îți va cădea
căpățâna, și în viață pe ai tăi nu-i voi lăsa!”
Depărtându-se mubezii-aceia de prevederi plini,
cei războinici pe-a lor urmă și veniră. Mahui
se-așeză cu toți olaltă și cam astfel i-ntrebă:
„În această-mprejurare pe ce drum vom apuca?
Dacă Yezdegherd rămâne-n viață, de sub patru zări
oști veni-vor să-l ajute; tăinuitele-mi urzeli
date-or fi pe față lumii. Dușmănia ăstui șah
va fi pricina ruinii mele și voi pierde-atunci
și viață și putere.” Îi răspunse-un înțelept:
„N-ar fi trebuit tu astfel să te porți de la-nceput:
sau dușman îți va fi șahul din Iran, și vor ieși
niscai pierderi pentru tine, sau din vine-i vei vărsa
sângele, și Cel din ceruri grijă va avea ici, jos,
să-l răzbune. De-orice parte văd doar păsuri și dureri;
chibzuie cu mintea coaptă la ce trebuie să faci!”
Dar luând apoi cuvântul fiul lui Suri rosti:
„O, tu, bunule părinte cu ferice plănuiri,
când pe față te-ai dat dușman, scapă-te de el acum!
Dacă nu, cu oaste-adusă din Madjin și din Kitai
el ne va izbi și lumea ne-o va strîmtora sub pași.
Nu privi această treabă ca pe-un lucru de nimic;
de l-ai biruit tu astăzi, mergi la capăt hotărât,
pentru că, dacă părtașii șahului își vor nălța
flamură din cea tunică-mpărătească, oastea lor,
pas cu pas, din lumea asta, mi te va vâna pe loc.”.
Cronica Șahilor