Rostam, pe de altă parte, -ajunse la seraiul său,
și-l văzu Destan în starea-n care bravul se afla;
Zevare purcese-a plânge laolalt’ cu Faramurz,
și se mistuiră-n chinuri, doar privind acele răni;
Rudabe își smulse părul, fața aspra-și sfâșie
ascultându-i cum se vaită. Zevare se-apropie
și-i slăbi, grea, cingătoarea;-l descotorosiră-n grab’
de pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
și-nțelepții toți din țară se-așezară-n jurul său.
Rostam porunci acelor care mai gândeau că pot
pe Rakș să-l tămăduiască să se-nfățișeze lui.
Pletele Destan își smulse, dulce, -obrajii și-i lipi
de-ale fiului său rane, glăsuind: „De când mă știu
în această lungă viață n-am văzut mai falnic fiu!”
Rostam îi răspunse : „Tată, plânsul tău la ce e bun?
Cerul a vroit aceasta să se-ntâmple în ăst fel.
Dar eu am în față lucruri și mai grele de-mplinit,
care sufletul mi-l umplu cu dureri și griji mai mari
decât rănile acestea! Oricât m-aș ruga de mult
inima să i-o înduplec, inima-i ca un pietroi:
Esfandiar căuta-va să m-afunde-n umilinți
prin cuvinte și prin fapte pline de nerușinări.
Străbătut-am lumea-ntreagă, și-nvățat-am ce-i știut
și ce e ținut în taină, înșfăcat-am divul alb
de curea și în țărână l-am zvârlit ca pe un ram
de plop alb sau de mesteacăn — și-acum înapoi am dat
dinaintea celui care-i vajnicul Esfandiar
și din fața celui care-i norocos în bătălii!
Tari săgeți îmi străbătură nicovale; și-ntâlnind
păvaza, -o găsiră slabă; dar săgețile țintind
în Esfandiar și-armură-i, parc-aș fi lovit cu spini
cremenea Odinioară, când o piatră apucam,
mâna mea putea s-o sfarme ca pe-un castravete crud;
astăzi mâna înșfăcându-l de curea pe-Esfandiar,
el nici n-a băgat-o-n seamă. Când un crocodil zărea
paloșu-mi, fugea sub pietre; dar ăst paloș n-a străpuns
platoșele de pe pieptul lui Esfandiar, și nici
faldurile de mătase fruntea lui învăluind.
Mulțumire i-aduc Celui-de-Sus pentru că a fost
noaptea-ntunecată foarte, si că-n bezna ceea grea
ochiu-i nu putea să vadă. De sub ghiara gadinei
am scăpat, dar mântuirea nu știu de-mi va folosi.
Când pe gânduri cad, alt mijloc văd că nu mai am decât
să mă salt pe Rakș și mîine s-o pornesc încotrova,
până o să mi se piardă urma de Esfandiar;
și dacă va-ncepe, aprig, să doboare căpățâni
în Zabulistan, sfârși-va prin a se scârbi de-omor,
chiar când setea de-a ucide va dura destul de mult.”
„O, tu, fiule – îi zise Zal — cu judecată fii!
Cuvântarea ta sfârșind-o, mă ascultă-acum și tu.
Mijloc de-a ieși din toate este, în afară
de moarte, cu-altfel de ieșire. Știu ceva izbăvitor
pentru tine, deci primește-l! Voi chema în ajutor
pasărea simorgh, și dacă vrea să-mi fie călăuz,
țara și meleagul nostru neclintite-or rămânea;
dacă nu, într-o ruină patria ne-o va schimba
ăst Esfandiar ce-i mârșav și nu face decât rău.”.
Cronica Șahilor
Sensul versurilor
Rostam, un erou legendar, se confruntă cu un adversar puternic, Esfandiar. El se simte umilit și rănit, atât fizic, cât și emoțional, și caută sfatul tatălui său, Zal, pentru a găsi o cale de a depăși această situație dificilă.