Firdousi – XV6 Goștasb Rostam Se Sfătui Cu Cei Din Neamul Său

Rostam, pe de altă parte, -ajunse la seraiul său,
și-l văzu Destan în starea-n care bravul se afla;
Zevare purcese-a plânge laolalt’ cu Faramurz,
și se mistuiră-n chinuri, doar privind acele răni;
Rudabe își smulse părul, fața aspra-și sfâșie
ascultându-i cum se vaită. Zevare se-apropie
și-i slăbi, grea, cingătoarea;-l descotorosiră-n grab’
de pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
și-nțelepții toți din țară se-așezară-n jurul său.
Rostam porunci acelor care mai gândeau că pot
pe Rakș să-l tămăduiască să se-nfățișeze lui.
Pletele Destan își smulse, dulce, -obrajii și-i lipi
de-ale fiului său rane, glăsuind: „De când mă știu
în această lungă viață n-am văzut mai falnic fiu!”
Rostam îi răspunse : „Tată, plânsul tău la ce e bun?
Cerul a vroit aceasta să se-ntâmple în ăst fel.
Dar eu am în față lucruri și mai grele de-mplinit,
care sufletul mi-l umplu cu dureri și griji mai mari
decât rănile acestea! Oricât m-aș ruga de mult
inima să i-o înduplec, inima-i ca un pietroi:
Esfandiar căuta-va să m-afunde-n umilinți
prin cuvinte și prin fapte pline de nerușinări.
Străbătut-am lumea-ntreagă, și-nvățat-am ce-i știut
și ce e ținut în taină, înșfăcat-am divul alb
de curea și în țărână l-am zvârlit ca pe un ram
de plop alb sau de mesteacăn — și-acum înapoi am dat
dinaintea celui care-i vajnicul Esfandiar
și din fața celui care-i norocos în bătălii!
Tari săgeți îmi străbătură nicovale; și-ntâlnind
păvaza, -o găsiră slabă; dar săgețile țintind
în Esfandiar și-armură-i, parc-aș fi lovit cu spini
cremenea Odinioară, când o piatră apucam,
mâna mea putea s-o sfarme ca pe-un castravete crud;
astăzi mâna înșfăcându-l de curea pe-Esfandiar,
el nici n-a băgat-o-n seamă. Când un crocodil zărea
paloșu-mi, fugea sub pietre; dar ăst paloș n-a străpuns
platoșele de pe pieptul lui Esfandiar, și nici
faldurile de mătase fruntea lui învăluind.
Mulțumire i-aduc Celui-de-Sus pentru că a fost
noaptea-ntunecată foarte, si că-n bezna ceea grea
ochiu-i nu putea să vadă. De sub ghiara gadinei
am scăpat, dar mântuirea nu știu de-mi va folosi.
Când pe gânduri cad, alt mijloc văd că nu mai am decât
să mă salt pe Rakș și mîine s-o pornesc încotrova,
până o să mi se piardă urma de Esfandiar;
și dacă va-ncepe, aprig, să doboare căpățâni
în Zabulistan, sfârși-va prin a se scârbi de-omor,
chiar când setea de-a ucide va dura destul de mult.”
„O, tu, fiule – îi zise Zal — cu judecată fii!
Cuvântarea ta sfârșind-o, mă ascultă-acum și tu.
Mijloc de-a ieși din toate este, în afară
de moarte, cu-altfel de ieșire. Știu ceva izbăvitor
pentru tine, deci primește-l! Voi chema în ajutor
pasărea simorgh, și dacă vrea să-mi fie călăuz,
țara și meleagul nostru neclintite-or rămânea;
dacă nu, într-o ruină patria ne-o va schimba
ăst Esfandiar ce-i mârșav și nu face decât rău.”.
Cronica Șahilor