Firdousi – XV4 Goștasb Fiii lui Esfandiar Sunt Uciși de Zevare și Faramurz

Când văzu că bătălia se lungește și Rostam
al lui Zal fecior din luptă nu se-ntoarnă, Zevare
își aduse-oștenii-n cellalt mal al râului Hirmand,
toți cu inima-njosită, gata de-a se răzbuna.
El persanilor le zise: „Oare, unde e Rostam?
Pentru ce ne lasă pașnici într-o zi de înfruntări?
Ați venit voi să vă bateți cu un crâncen crocodil,
ați venit să dați voi pieptul cu însuși Rostam, și-ați vrea
mâna-n fiare să i-o puneți, deci nepăsători nu stați
pe cel câmp de bătălie! Și purcese-a ocărî
oastea de persani cu vorbe spurcate și-njurături.
Unul dintre feciorandrii bravului Esfandiar
se aprinse de mânie. Fu un cavaler vestit
vrednic să-și avânte calul, tânăr prinț zis Nuș-Ader,
fruntea-n slăvi ținând, ferice, și setos de-a se lupta;
se-ntărâtă-mpotriva omului din Seistan,
revărsând pe gură-o ploaie de ocări și-njurături:
„O, șoiman plin de trufie, nu ascultă de-al său șah
doar un mârșav! Și viteazul Esfandiar ne-a oprit
să dăm voie să se lupte câinilor ce nu-s supuși
la povața-i și porunca-i, și-ndrăznesc a se scula
împotriva vrerii sale. Dacă voi ne veți izbi
pe nedrept și dacă fi-veți atât de nebuni să dați
sprijin brațului puternic către ceea ce e rău,
veți vedea cum cei războinici vitejește s-or lupta
și cu spada, și cu lancea, și cu buzduganul greu!”
Zevare dădu poruncă a lor săi de-a se porni
înainte, să izbească, să doboare capi persani;
și înaintă el însuși să îi sprijine pe-oșteni,
care, zece câte zece, crunți, ieșiseră din rând,
căsăpind fără de număr la persani. Și Nuș-Ader
când văzu măcelul ăsta, iute lupta-și pregăti,
și încălecă pe șargu-i ce-și sălta trufașul cap,
și purcese șuierindu-și paloșul cel indian.
Fost-a un viteaz cu faimă, Alva, om semeț era,
bun ostaș, voioasă fire, care-n bătălii ducea
lancea lui Rostam, și-n urmă-i, pas cu pas, se aținea.
Nuș-Ader din depărtare îl văzu și se grăbi
paloșul să și-l ridice: drept în creștet îl izbi
pe acest vestit războinic, despicându-i, de la coif
până-n cingătoare, trupul! Zevare își avântă
calul de război și-n răcnet de mânie izbucni:
„L-ai ucis pe omu-acesta, apără-ți viața-acum,
căci, vezi bine, nu-i pot spune unui Alva cavaler!”
Zevare izbi cu lancea-i pieptul tânărului prinț
ce se prăbuși în pulberi, și al oastei blând noroc
se și stinse laolaltă cu măritul Nuș-Ader.
Mai avu el și un frate tânăr, Mihri-Nuș numit,
gata de-a lovi cu spada, ce purcese a boci;
inima-i gemu în fierberi, sufletu-și simți atins;
și-avântă el telegarul cel cu trup de elefant,
și din oastea sa, din mijloc, naintă vijelios
către tabăra dușmană, de turbare spumegând.
Însă din cealaltă parte, ca un elefant turbat,
Faramurz ieși din rânduri, paloș indian în pumn,
și-l izbi și pe faimosul Mihri-Nuș; și două oști
într-un răcnet izbucniră; doi viteji din neam ales
trepădând de a se bate, unul fiu de șah, cellalt
fiu de pahlivan, olaltă se-avântară, lei turbați,
și în spade se izbiră. Mihri-Nuș se năpusti
inimos în bătălie, însă piept el nu țin
lui Faramurz, care-i dete-o izbitură de tăiș,
mândrul cap rostogolindu-i; însă spada lui căzu
și pe al său cal, grumazu-i retezând și doborând
capul falnicei ființe cu picioare lungi de vânt!
Faramurz, chiar fără calu-i, îl ucise pe vrăjmaș
și-nroși un câmp de luptă-n sângele lui Mihri-Nuș.
Când Bahman văzu că mort e fratele și că sub el
țărna-i roșie ca roza, la Esfandiar fugi
focul luptei sale cu acel Rostam, răcni:
„O, leu mânios! o oaste din Seistan ne-a fost izbit:
cei doi fii ai tăi, feciorii Nuș-Ader și Mihri-Nuș,
au pierit ca ticăloșii, de cei din Seistan uciși!
Pe când lupți aici, noi suntem de durere doborâți;
acești tineri prinți din stirpea keianidă sunt culcați
jos în pulberi, și-o mârșâvă faptă de nesăbuiți
azvârli pe neamul nostru al rușinii vecinic văl!”
Inima cea vegheatoare-a bravului Esfandiar
se umplu de grea mânie, i se-nvârteji în cap
vijelia, și în ochiu-i străluciră fulgere!
„Om nenorocit — îi zise lui Rostam — cei mari astfel
țin ei seama de-nvoială? Spusu-mi-ai că n-ai să mâni
oastea-n câmpul de bătaie; dar tu grijă n-ai de loc
nici de nume, nici de cinste! Nici nainte-mi nu roșești,
nici naintea Celui care-i Ziditor, și nu te temi
că va să mi te întrebe-n Ziua Marii Judecăți?
Cei ce calcă-nvoiala nu știi că au parte doar
de dispreț? Cei doi războinici din ai tăi mi-au doborât
doi din fiii mei, și încă-și fac de cap, nelegiuiți!”
La cuvintele acestea Tahamtan încremeni,
tremurând precum o creangă în copac și-astfel grăi:
„Jur pe viața și pe capul șahului, pe Soare jur,
și pe spada mea, pe câmpu-acesta de bătaie jur
că n-am poruncit această luptă și că-i osândesc
pe acei care au dat-o! Merg la frate-meu să-i leg
mâinile-amândouă, dacă el oștirea ațâță
la nelegiuirea asta; și ți-l voi târî aici
si pe Faramurz de-asemeni, cu picioarele-n cătuși
dinaintea celui care-i șah supus lui Dumnezeu,
însuți tu îi vei ucide, și-astfel fiii-o să-ți răzbuni;
însă mintea nu ți-o pierde pentru-o faptă de smintiți!”
Esfandiar îi răspunse: „Să verși sângele șerpesc
pentru-a răzbuna pieirea păuniței, nici folos,
nici plăcere nu-ți aduce, și aceasta nu va fi
după datina străbună-a celor șahi ce-și poartă sus
frunțile-n tăria-albastră. Omule nenorocit,
caută-ți scăparea însuți, căci se-apropie, tiptil,
clipa ta cea de pe urmă! Îți voi pironi-n săgeți
coastele de Rakș, prin coaste, să fiți unul amândoi,
precum apă și cu lapte-amestecate, ca nicicând
nici un rob de azi-nainte să nu mai cuteze-a da
piept c-un prinț în bătălie! De-o să scapi din luptă viu,
te-oi lega de amândouă mâinile și te-oi târî
dinaintea celui care-i șah, și dacă vei muri
sub săgețile-mi, gândește că-n ăst chip vei ispăși
sângele acestor mândri fii!” Rostam dădu răspuns:
„Hărțuielile acestea dintre noi nu pot decât
slava să ne-o adumbrească. -Ntoarce-te spre Cel-de-Sus,
cere-i ajutor, căci dânsu-i călăuz spre tot ce-i bun.”
Cronica Șahilor