Firdousi – Al 4-lea Rege Geamșid

(Șahia lui a durat șapte sute de ani).
Zise: „Port pe trup podoaba focului Dumnezeiesc,
șah sunt și mubed; opri-voi răii să mai facă rău,
duhuri bune îndruma-voi spre cereștile lumini”.
Mai întâi cu arme lucii de război – – se-nvrednici,
calea deschizând spre lauri celor ce vor fi viteji.
Cu putere-mpărătească fierul tare-l înmuie
făurindu-și pentru oaste: coifuri, suliți, platoșe,
zale dese și pieptare pentru mândrii telegari.
Toate-acestea doar prin duhu-i de lumină le sfârși;
în cincizeci de ani își strânse o comoară de-arme noi.
Alți cincizeci de ani gândit-au cum veșminte se-ntocmesc,
bine trupul să-nveșmânte la serbări și bătălii.
Pânză el țesu, mătasă, și postav, și scump brocart:
in și borangic, și lână, și-asprul castorului păr;
și-i deprinse și pe oameni cum se toarce fir pe fus,
cum se trece firu-n natră, și când stofa s-a țesut,
îi deprinse cum se spală, taie, coase un veșmânt.
După săvârșirea-acestor, un alt lucru începu;
prin el lumea fericind-o, însuși el se ferici.
Strânse, după meșteșuguri, din meleaguri cei supuși,
și-astfel petrecându-și vremea, s-au mai scurs cincizeci de ani.
Cea dintâi e casta celor ce-i numim Amusian:
ei sunt hărăziți să facă slujbe pentru Cel-de-Sus.
Șahu-i smulse din mulțime, hotărându-le pe munți
loc spre a-l sluji pre Domnul, și-n credință mistuiți,
să se-afunde-n cugetare-n fața Celui luminos..
De-altă parte este casta ce-o numim Nisarian:
sunt vitejii care luptă bărbătoși ca niște lei,
care strălucesc în fruntea oștilor de pe meleag,
care tronului stau strajă, care țin de-apururi verzi
laurii de vitejie. Casta-a treia s-a numit
Nasudi: ei, plecăciune nimănui nu-i aduc;
ară, seamănă, strâng boabe, se hrănesc din truda lor
fără crâcnet. Nimănui nu-s robiți, au straiul rupt,
dar nicicând nu le răsună vreo sudalmă în urechi.
Slobozi sunt și plugăritul numai lor li-l datorăm;
n-au dușmani, nici hărțuială Zice liberu-nțelept:
„Lenea-i face robi pe-aceia care s-ar zburda”.
Cea de-a patra castă este-a celor Ahnukhitși numiți,
care-s dornici de câștiguri și lipsiți sunt de obraz,
sunt dibaci în meșteșuguri, dar sunt roși mereu de griji.
Ani cincizeci trecură încă-n vremea cărora Geamșid
tuturora binefaceri le făcu și din belșug.
Hotărî la fiecare locul bine-meritat,
calea arătând să-și știe fiecare cinul său
și ce-i mai presus de dânșii și ce este mai prejos.
Altă vreme scormonit-au printre pietre spre-a găsi
pe acelea nestemate, și iscoditorul șah
le invăpăie sclipirea; el răpi tot ce-i de preț:
bulgări de rubin și aur și argint și chihlimbar.
El, din vatra lor de piatră, le desprinse doar prin vrăji,
taina-acestor minerale s-o destăinuie la toți.
Apoi născoci miresme bune la miros, precum:
dulcele balsam, și camfor, și neprihănitul mosc;
chilimbar, aloe, apă limpede de trandafiri.
Născoci tămăduirea, leacuri pentru orice boli,
cum să-ți aperi sănătatea și să-ți vindeci rele răni.
Tot ce-a fost pe lume taină o destăinuie la toți —
lumea n-a avut asemeni om ca el iscoditor!
Mai pe urmă, -n vas cu pânză, se porni pe mări în larg,
grabnic străbătând ostroave și meleag după meleag.
Și-astfel se-mpliniră anii numărând încă cincizeci,
nici un merit dinlăuntru nu-i rămase tăinuit.
După ce și toate-aceste lucruri mari le-nfăptui,
singur în întreaga lume, doar pe sine se văzu;
după ce îi izbutiră toate câte-a izvodit,
încercă, de la-nălțime, să se nalțe mai presus.
Tron își făuri cu multe nestemate încrustat;
la poruncă-i, divi săltară tronul lui de la pământ
până-n bolta cea albastră. Și stătu poruncitor,
cum stă cerului la mijloc Soarele pe la nămiezi!
Oamenii i-nconjurară tronu, -uimiți de-atâta noroc,
și pe cap îi presărară giuvaeruri din belșug,
și numiră ziua-aceea Ziua-Nouă (Noo-Ruz):
ziua-n care-ncepe Anul Nou, în luna Farvardin,
când de trudă-și uită trupul, uită și de dușmănii.
Cei supuși cu voioșie pregătiră un ospăț,
și cerură vin în cupe, și cerură cântăreți;
și această strălucită sărbătoare s-a păstrat
din vechime până astăzi amintindu-ni-l pe șah.
Astfel vremuiră anii, ani, trei sute, și-n estimp
moartea încă printre oameni neștiută a rămas.
Lumea-ntreagă-i se supuse, șahu-n tron de șahi șezu,
dar deodată ochiul rece, țepăn, el și-l aținti
către tronu-Atotputerii, și-n întreaga lume, el,
singur și pe sine însuși, doar pe sine se văzu;
el, ce până-atunci aduse laude lui Dumnezeu,
se-ngâmfă și rupse lanțul și se lepădă de Cer!
Strânse din împărăție pe toți marii capi-de-oști,
și le spuse la voroave celor vârstnici încă verzi:
mă recunosc Stăpânul lumii și n-am alți stăpâni;
doar din fruntea mea știința-i zămislită-n Univers,
șah asemeni mie tronul șahilor n-avu nicicând;
eu am pus orândă-n lume, și pământul s-a schimbat
în tot ce se vede astăzi numai prin voința mea.
Mie-mi datorați și hrană, mie, -odihnă, mie, somn;
mie-mi datorați veșminte, Și plăceri și bucurii.
Tronul și împărăția numai ale mele sunt
Cine va-ndrăzni să spună că-i alt șah precum sunt eu?
Numai eu, prin vrăji și leacuri lumea am tămăduit,
încât molimă și moarte nici un om n-a mai atins:
care dintre șahii lumii, șahi cât lumea va avea,
va putea s-alunge moartea, dacă șahul n-oi fi eu?
Cuget, eu v-am dat, și minte; și doar cei ce negrul duh
către Ahriman și-nclină, închinare nu-mi aduc.
Și cum știți că toate-acestea numai eu vi le-am făcut,
recunoașteți toți în mine pe al lumii Ziditor!”
Toți mubezii își plecară capetele-n jos, tăcuți,
nimeni n-a știut dintr-înșii să îngăime un răspuns.
Cum rosti aceste vorbe, harul Domnului s-a rupt
de pe creștetu-i, și-ndată omenirea s-a-nvrăjbit.
De la poarta-mpărătească fața toți și-au înturnat,
nimeni dintre căpetenii lângă tron n-a mai rămas,
și-oștile-au ținut departe douăzeci și trei de ani.
Cugetul, când nu-și apleacă fruntea-n fața Domnului,
își atrage-asupra-și focul nimicindu-se pe loc.
Bine zice ințeleptul: „Chiar fiind tu impărat,
te smerește către Domnul; cine nu-l va preamări,
din orice ungher l-adastă doar ai groazei lui fiori”.
Ziua se schimbă în noapte pentru ochii lui Geamșid,
și puterea-i ce o lume luminase, s-a fost stins;
sânge-i lăcrimară ochii, sânge șuvoind pe piept;
Domnului cerși iertare: mila-i însă-l părăsi
și-l robi pe dinlăuntru groaza celui ce-a ucis.