E o lampă pregătită să lumine-al nopții hău:
omule, cât poți, te-nfrână, nu călca pe drumul rău!
Zile două și nopți două, chipu-i piere și degrab’
zici că și-a sfârșit rotirea; dar s-arată palid, slab,
cum la trup e-ndrăgostitul ros și chinuit de dor;
de-abia o zărești și iarăși se ascunde ca-ntr-un nor.
Noaptea-apoi, abia se vede, luminându-te puțin;
după paisprezece zile, crește-n rotunjimi deplin,
strălucind ca mai nainte; și-apoi iarăși chipul tras,
zi de zi, tot mai aproape-i de al Soarelui obraz.
Tatăl lumii rânduit-au felul ei de-a fi astfel,
și-oricât va dura prin vreme, firea îi va fi la fel.
Cronica Șahilor
Sensul versurilor
Piesa descrie efemeritatea vieții și ciclicitatea naturii, folosind luna ca metaforă pentru transformare și trecerea timpului. Subliniază importanța de a trăi cu înțelepciune și de a evita căile greșite.