Înțeleptule, acesta-i locul de-a grăi molcom
despre cât prețuiește-nțelepciunea la un om.
Deci vorbește și arată ceea ce-i în mintea ta,
dă-i merindă în ureche celui ce te-o asculta.
Ea, priceperea, e darul, dintre daruri mari, cerești,
cel mai bun, și-i faptă bună-n laude s-o preamărești.
Ea, priceperea, în viață-i călăuza tuturor,
inima îmbucurându-ți, ea îți sare-ntr-ajutor
și în lumea pământeană și în lumea de apoi.
Judecata ți-i izvorul care-aduce în șuvoi:
bucurie și mâhnire, folosință și ponos.
Dar dacă făclia-și stinge, omul cel mai luminos
nu-și mai află mulțumire. Astfel zice-un om deștept,
plin de însușiri, cuvinte ce-l hrănesc pe înțelept:
„Omul care nu ascultă-al judecății sale glas,
singur s-o sminti pe sine, sângerind la orice pas;
înțeleptul îi va spune că-i nebun și de nimic,
și ai săi o să-l socată printre ei: un venetic”.
Prin pricepere tu prețui și ai merite de soi
și în lumea pământeană și în viața de apoi,
și acel a cărui minte sfărâmată zace zob,
cade-n mrejele robiei și ajunge un neghiob.
Judecata este ochiul duhului, și de socoti,
trebuie să vezi că, fără acest ochi, tu n-o să poți
nici o clipă să ocârmui lumea de pe-acest pământ!
Tu pricepe că din câte zămislite-s de cuvânt,
ea, lumina cugetării, plămădită-i cea dintâi.
Peste suflet ea e paznic treaz veghind la căpătâi;
ei îi datorezi de-apururi mulțumiri’, și mulțumiri
adu-i prin grăirea-ți dulce, prin aprinsele-ți priviri.
Doar prin ea îți vin atâtea bune dar Și rele-ți vin.
Sufletul și chibzuința cin’ le-o lăuda deplin?
De-aș putea eu, oare, fi-voi înțeles? Cum nimeni nu-i
gândului să-i deie haină potrivită, să ne spui,
omule-nțelept, cum lumea s-a făcut dintru-nceput.
Ești făptură dintru-Acela care lumea au făcut,
știi și cele-atotștiute și ce-n taină s-a ținut.
Ia-ți de-apururi chibzuința călăuză-n drumul tău,
ea te-o sprijini departe să te ții de ce e rău;
cată-ți calea după vorba celor care multe știu;
mergi prin lume, le grăiește tuturor; cuvântul viu
bine când îl vei pricepe de la toți cei înțelepți,
fără de răgaz învață! Când putea-vei să-ți îndrepți
ochii-n ramuri din copacul vorbei care dă lumini,
vei simți că-atotștiința nu-i pătrunde-n rădăcini.
Cronica Șahilor
Sensul versurilor
Piesa subliniază importanța înțelepciunii și a judecății în viață, atât în lumea pământeană, cât și în cea de apoi. Ea îndeamnă la folosirea cugetării și la învățare continuă pentru a ne ghida pașii și a ne feri de rău.