Firdousi – 99 (103) Kei Kavus Sohrab Fu Ucis de Rostam

Își legară încă o dată telegarii între stânci,
și tot răul lor purcese-a se-mplini. Când soarta rea
își arată dușmănia, chiar și cremenea atunci
se înmoaie precum ceara. Și-ncepură-a se lupta
și mi se-nșfăcară iarăși unul pe-altul de curea.
Ai fi zis că însuși cerul cel măreț în acea zi
nimici puterea mâinii peste seamă a lui Sohrab.
Mâniat, Rostam întinse mâinile și înhăță
capul, brațele acestui crocodil înverșunat,
și-i încovoie spinarea tânărului pahlivan.
Ceasul morții îi sosise lui Sohrab, și trupul său
n-avea pic de vlagă-n vine. Rostam, ca un leu turbat,
îl izbi-n țărână; însă știind că Sohrab n-o sta
multă vreme subt el, trase iute dintru teaca sa
spada și străpunse pieptul leului cel temător.
Ori de câte ori de sânge vei simți că ești setos
și-ți vei pângări jungherul lucitor, ursita rea,
ea la rându-i pizmui-va sângele din trupul tău,
și fiece fir din perii tăi se va schimba-n jungher!
Sohrab răsucit mai scoase un oftat adânc simțind
că mult n-o să mai gândească nici la bine, nici la rău.
Spre Rostam grăi: „Aceasta-i numai din greșeala mea;
și doar neagra mea ursită-n mână cheia ți-a-nmânat
de la poarta morții mele. De-asta nici o vină n-ai;
numai bolta cea albastră-a cerului m-a înălțat
și de tânăr mă doboară. Tinerețea mea va fi
pentru gloată o pricină de batjocură și râs,
fiindcă nalta mea statură, astfel fu zvârlită-n colb.
Mi-a spus maică-mea anume după care semne doar
recunoaște-voi pe tata, și-acest simțământ duios
pentru el, m-a dus la moarte. L-am cătat, să-l văd la chip,
viața mi-am jertfit în dorul de-al găsi pe tata. Vai!
truda mea a fost de-a surda! Acum chiar de te-ai schimba
într-un peștișor din mare, chiar de-ai să te-ascunzi precum
noaptea-n vălul ei de bezne, și chiar stea de vei fugi
în puzderia de stele, Soarele strălucitor
îl va smulge de pe lume tata și m-o răzbuna
crud pe tine, când vedea-va cărămida că mi-i pat,
patul pentru vecinicie! Unul dintre cei aleși,
dintre cei semeți războinici dovedi-va lui Rostam
cum i-a fost ucis feciorul și-n țărână azvârlit,
ca o zdreanță, când pe tata-n lumea-ntreagă și-l căta”
L-ascultă Rostam și capul i se tulbură, din ochi
lumea îi pieri ca-n pâclă, trupul său slăbi încet,
vlaga-n vine i se stinse, la pământ se prăbuși,
mintea-l părăsi.. Pe urmă când se-aduse în simțiri,
scoase-un răcnet de durere și în deznădejdea lui
întrebă voinicul: „Spune cam ce semne-avea Rostam?
Fie numele să-i piară dintre numele-ălor mari!
Căci eu sunt Rostam! Pieri-mi-ar numele, ca bietul Zal
al lui Sam să se așeze-n colb să plângă moartea mea!”.
Notă informativă:
Zal- Adică Destan, taica-său.
Răcnete stârni din pieptu-i, sânge-n vine-i clocoti,
și din cap își smulse părul și boci. Și când Sohrab
îl văzu în starea asta pe Rostam, se prăbuși
în leșin pierzând simțirea; și gemu: „Dacă-i așa,
dacă ești Rostam, tu însuți nebunește m-ai ucis,
îmbătat de firea-ți crudă. Vrut-am eu în fel și chip
pașnic să te-aduc la pace, dar în tine n-am găsit
nici o umbră de pornire spre ceva duios. Acum
platoșa-mi dezleagă-ndată, vezi-mi trupul dezgolit
cum lucește.. Când la poartă răsunară trâmbițe,
maică-mea dădu năvală cu obrajii-mpurpurați
de al lacrimilor sânge. Inima-i se strânse-n piept
doar la gândul despărțirii, și-mi legă aici pe braț
un onix:
E-o amintire, zise, de la tatăl tău;
Să-l păstrezi și-adu-ți aminte de el când va fi sosit
vremea de folos să-ți fie.
Dar, vezi, nu mi-a folosit
decât prea târziu, căci lupta avu loc fiul, vai!
a pierit aici subt ochii părintești..
Atunci Rostam
platoșa descopciindu-i, își văzu onixul vechi;
haine de pe trup rupându-și, sfâșâindu-și pieptul gol:
„O, tu, cel răpus de mâna-mi! Tu, cel care ești vestit
în atâtea țări și neamuri!” Scoase bocete prelungi,
păru-și smulse, și pe creştet pulbere își presără,
își scăldă obrajii-n lacrimi. Și Sohrab îi spune: „Nu,
nici un leac nu mai ajută, nu mai lăcrima de-acum!
La ce-ți mai slujește, oare, singur dacă te omori?
Ceea ce acum e faptă, trebuia înfăptuit..”
Când strălucitorul Astru părăsi boltitul cer,
fără ca Rostam să vină-n tabără de prin deșert,
douăzeci de mari războinici veghetori porniră-n trap
să mai vadă ce se-ntâmplă pe cel câmp de înfruntări.
și găsiră în picioare cei doi cai mânjiți de colb,
iar despre Rostam nici urmă.. Și văzând că bravul lor
cel cu trup cât elefantul nu-i în scări pe telegar,
nici pe câmpul răzbunării, mort de-acuma l-au crezut;
și-atunci capetele-acestor mai-mari tulburatu-s-au.
Se zoriră pe Kei Kavus să-l vestească năpristan
căci de astăzi al puterii tron pierdut-a pe Rostam.
Toată oastea scoase-un răcnet, lumea-ntreagă amuți.
Kavus porunci să sune trimbițele și prelung
tâmpinele duruiră, și Tus, capu-ntregii oști,
lângă tron veni și șahul zise către-ai săi viteji:
„Grabnic plece o cămilă spre cel loc însângerat,
pentru-a ști ce săvârșit-a Sohrab; căci va trebui
crunt să plângem noi Iranul, dacă s-o adeveri
vestea-aceasta-ntunecată. Cine dintre voi, persani,
va-ndrăzni să deie pieptul cu Sohrab, dacă Rostam
este mort? Atunci, olaltă, trebui-va pe Sohrab
să-l izbim, ca niciodată să nu mai răsară viu
pe-acest câmp de bătălie!”.
Zgomote când auzi
de prin tabără, acestea zise Sohrab lui Rostam:
„Viața-mi când acum se duce, soarta s-o schimba la tiurci;
dovedește-mi duioșie și împiedică-l pe șah
împotriva lor să-și mâne oastea mare, căci vei ști:
dar încrederea în mine la război i-a ațâțat
de-au pornit peste hotare să ajungă în Iran.
Multă vreme le-am spus vorbe minunate și le-am dat
tuturor nădejdi depline că avea-vor tot ce vor.
Cum puteam să știu atuncea, o, slăvitule viteaz,
că de-a tatălui meu mână voi pieri..? Neliniștiți
nu ar trebui să fie la întoarcere; spre tiurci
zvârle-ți doar priviri blajine. Peste tot pe unde-am fost,
din această cetățuie un ostatic am ținut,
bravul ce l-am prins în lațul azvârlitului arcan.
I-am pus grabnic întrebarea cum să mi te recunosc,
căci icoana ta naintea ochilor îmi strălucea;
însă gura lui într-una n-a-ndrugat decât minciuni,
dar a lui este greșeala că un loc ce-i hărăzii
gol rămase; cuvântarea-i visul mi l-a spulberat,
și a zilei strălucire pentru mine s-a cernit.
Cercetează-i pe iranieni și-ntre ei îl vei afla,
și nu-ți pese dacă viața-i smulsă-o fi din rădăcini.
Semnele pe care mama mi le-a arătat cândva,
le-am văzut însă crezare ochilor eu nu le-am dat.
Soarta scrisă mi-i pe creștet și a trebuit să mor
de-a părintelui meu mână. Ca un fulger am venit
și mă risipesc ca vântul; poate că te-oi întâlni
fericit acolo-n ceruri..”
Lui Rostam de-atâta chin
îi pierise răsuflarea; inima-și simți arzând,
ochii i-notau în lacrimi; iute-ncălecă pe Rakș
cel cu fulgerul asemeni. Pieptul plin de sânge-aprins,
zguduit de-adânci suspine, merse-n fața taberei,
și amar striga sărmanul covârșit în cugetu-i
de durere și de zbucium și de ceea ce făcu..
Notă informativă :.
cei hărăzii gol rămase – Adică e vina lui Hedjir că nu
s-a bucurat de binefacerile promise de Sohrab,
dacă i l-ar fi arătat pe tatăl său, Rostam.
Când oștenii îl văzură, își plecară fruntea-n colb;
Cerului îi mulțumiră că Rostam se-ntoarse viu
din cel câmp de înfruntare; dar văzându-i colbuit
capul, sfâșiat veșmântul, pieptul gol și-nsângerat,
laolaltă-l întrebară ce anume s-a-ntâmplat
și ce-i tulbură atâta inima. Le povesti
despre groaznica-ntâmplare și de mândrul său fecior
doborât de el.. Atuncea el și oastea-i la un loc
izbucniră într-un jalet și iar mintea-l părăsi
pe Rostam. Acesta spuse celor căpetenii mari:
„Zice-s-ar că mie astăzi îmi lipsește duh și trup.
Bine-ar fi din voi nici unul să nu-i bată pe cei tiurci,
că-i destul de mare răul săvârșit de mine azi.”
Zevare veni aproape de Rostam, având pe el
zdrențe de veșminte rupte, pieptu-n unghii sfâșiat.
Când Rostam pe al său frate-l văzu astfel, îngână
tot ce-i glăsuise fiul doborât, adăugând:
„Rău mă căinez de fapta-mi, mă adastă-osândă grea.
Eu, nemernicul, bătrânul, am ucis odrasla mea;
smuls-am trunchi și rădăcină cu acest măreț vlăstar.
Pieptu-i însu-mi despicat-am. Iar încovoiatul Cer
va să-l plângă pe vecie.” și-i trimise lui Human
o poruncă „De-acum spada răzbunării-n teaca ei
să rămână. Peste oaste căpetenie-ai rămas,
grijă ai de ea și ochii nu-i închide nici în somn.
Cât privește despre mine, nu vreau să te mai înfrunt,
și de astăzi înainte nici nu vreau să te mai văd:
tu ascuns-ai adevărul lui Sohrab, feciorul meu,
fiindcă rea iți este firea; cu un fier încins în foc
sufletul mi-ai ars și ochii!”
Pahlivanul Tahamtan
zise fratelui acestea: „O, războinice vestit,
duh străluminat, urmează-l pân’ la Oxus pe Human,
și zor nu da nimănuia.” Zevare plecă pe loc,
lui Human ducându-i vorba pahlivanului mâhnit.
Bravul Human ce-l deprinse pe Sohrab de-a se lupta
în cumplitele războaie, îi răspunse lui Rostam:.
Notă informativă:
Tahamtan – celălat nume al lui Rostam.
Oxus – fluviu la hotarul Indiei.
„El, Hedjir gâlcevitorul și răuvoitorul, el
a ținut ascunsă taina ce-o căta feciorul tău.
L-a-ntrebat Sohrab de semne după care ar putea
tatăl să și-l recunoască, dar Hedjir l-a amăgit,
cugetu-i ținând în beznă. Prin nelegiuirea sa
ne-a adus nenorocirea asta, și va trebui
să-i tai capul!..”. Se întoarse Zevare și lui Rostam
îi grăi de Human, oastea-i, și de ticălosu-acel
de Hedjir răuvoitorul, ce-l ucise pe Sohrab..
Rostam ascultând acestea se întărâtă, că-n ochi
lumea i se-ntunecase; și de-acolo de pe câmp,
la Hedjir în goană-ajunse zguduindu-l rău de piept
și izbindu-l, scurt, de țărnă, trase-un lucitor jungher
vrând să-i taie căpătâna. Dar cei mari descălecând
îndurare îi cerșiră, pe Hedjir smulgându-l
ei de la poarta mortii sale..
Câtva timp trecând astfel,
Rostam lîngă fiu și-ntoarse bietul suflet sângerând;
cei mari, Tus, Gudarz, Kostaham, îl urmară-n trist alai;
bravii toți năltară glasul căutând spre Cel-de-Sus,
El să-l sprijine pe-un tată și să-i vină-n ajutor
chinul, zbuciumul din suflet să și-l poată birui.
Rostam înșfăcă jungherul însuși spre a-și despărți
de trup capul cel nemernic; se-azvîrliră-asupra lui
toti cei mari și de sub pleoape lăcrimară sânge cald,
si Gudarz acestea-i zise: „La ce-ți mai ajută-acum
lumea s-o prefaci în pulberi? Chiar rănind o sută inși,
ce-alinare vei aduce falnicului tău fecior?
Dacă viată să trăiască mai avea pe-acest pământ,
ar mai fi trăit, cu el mai trăiai și tu;
și de-a trebuit feciorul tău să plece de aici,
cugetă că nu e vecinic nimeni pe acest pământ.
Toți suntem a Morții pradă, fie că purtăm pe cap
drept podoabă-o diademă sau o chivără de fier.
La soroc, iți dai sfârșitul; după viață ce va fi,
nimenea nu știe încă. Cine, preamărit Rostam,
e scutit de grija Morții? Drumul, fie lung sau scurt,
ce-l va face-n urma noastră Moartea, pas cu pas, pândind,
s-o sfârși când ne-o ajunge și când fi-vom nimiciți!”