Firdousi – 69 (13) Fereidun Karen Lua Cetățuia Lui Alen

Salm de-această bătălie prinse veste în curând,
și văzu că-n întuneric steaua i se-nvălui.
Dinapoia lui cetatea bolta cerului ținea.
Hotărî pe după ziduri să se tragă: timpu-n mâini
binele-aducea și răul. Zise însă Manucehr:
„Salm fugi de bătălie și-n cetatea lui Alen
va să-și afle adăpostul. Calea trebuie să-i tai,
căci de-ajunge-n cetățuia mării, nimeni n-o putea
săl mai dezrădăcineze și va-nstăpâni acea
-ntăritură ce se-nalță până lângă nori și-a fost
de măiestre mâini zidită din adâncu-albastrei mări.
Ea de veacuri grămădește feluritele-i comori,
și-ale vulturului ăripi larg desfășurate-n zbor
o acoperă și-adumbră, vulturul împărătesc.
Și-acum să mă pun pe treabă, sus în scări și-asmute frâu! ”
După ce mai chibzuise, îi grăi lui Kăren doar,
numai lui aceste taine i le poate-mpărtăși.
Karen ascultându-l, zise: „O, tu mândrul meu stăpân,
șahul de-o avea plăcere să-i încredințeze lui,
celui mai umil războinic, oaste mare de viteji,
Eu voi fi stăpân pe poarta cetățuii-n care Salm
sprijin va avea să lupte, sau pe fugă am să-l pun;
însă negreșit dă-mi voie, șahule, în mîini să iau
flamura împărătească a lui Tur și inelul lui.
Vreau să-mi ticluiesc un mijloc oastea de-a mi-o azvârli
înlăuntru-ntăriturii. Cu Garșasb mă voi porni
chiar în noaptea asta neagră; ci ferește-te vârtos
taina să nu mi-o destăinui nimănui, oricine-ar fi.”
Dintre vajnicii războinici își alese șase mii,
dârji, ce-n câmpul de bătaie arătaseră ce pot.
Preschimbându-se văzduhul în văzduh de abanos,
tâmpinele-și încărcară pe spinări de elefanți,
și toți falnicii războinici, dornici de-a se război,
se-nturnară-n partea mării. Atunci Karen îl lăsă
căpetenie pe Șirui, și îi zise: Mă preschimb
în veșminte potrivite, să mă dau drept un trimis
dinaintea celui care pe cetate e stăpân;
îi voi arăta pecetea de pe-al mortului inel.
Cum pun talpa după ziduri, flamura mi-oi flutura
și-o să fac să verse flăcări spada-albastră de oțel!
Voi pe mine țineti ochii ațintiți și mă pândiți,
si când da-vă-voi un chiot, buzna-n poartă năvăliți!”
Lăsă oastea-n țărm de mare să asculte de porunci
căpetenia cea nouă, Șirui, cel ce-nfrânt-a lei.
Karen se porni pe cale; când ajunse lângă porți,
căpeteniei îi spuse arătându-i cel inel:
„Vin trimis aici de șahul Tur și astfel mi-a grăit:
Nu-ți îngădui răgazul de-a mai răsufla și fugi
la mai-marele cetății; spune-i lui să nu dea pas
la odihnă și petreceri zi și noapte, și apoi
lîngă el rămâi tovarăș și la bine și la rău;
ia cetatea, cârmuiește-o și cu ochii-n patru fii.
De-o ajunge lângă mare flamura lui Manucehr
cu puteri de oaste multă zidurile-nconjurând,
voi dați iureș s-o împingeti, vitejește v-apărați,
și eu trag nădejde multă pe dușman să-l biruiți!”.
Căpetenia când vorba i-ascultă și când văzu
și pecetea cunoscută de pe cel inel de șah,
porunci să se deschidă poarta mândrelor zidiri;
căci văzu doar ce-i părere, neghicind ascunsul gând.
Ia aminte ce ne spune un preaînțelept dihkan:
„Cine-n cuget își ascunde taina inimii, atunci
vede-n inimile altor. Fie ca părerea mea
și a ta să se supună dinaintea Celui sfânt,
și să ne-nfrățim în gânduri. Trebuie să cugetăm
înde-noi ce va să facem și la bine și la rău.”
Căpetenia și Karen, dornici de-a se război,
cercetară pe-ndelete ziduri, creste de granit,
unul plănuind trădarea, celălalt sărac la duh;
căpetenia-de-oaste a Iranului pândea
clipa trecerii la fapte, pe când capul fără cap
puse pe-un străin pecetea-ncrederii și își dădu
nebunește căpățâna și cetatea lui la vânt!
Iată ce-a zis despre-aceasta către singurul lui pui
pardosul cel fără teamă: „O, copilul meu viteaz,
gata de a scoate ghiara! Nu te repezi năuc
într-o treabă încâlcită; chibzuie de-a-fir-a-păr,
pune-n cumpănă o parte și celalta. -Oricât de dulci
vorbele-s la un venetic, oricât de neprihănit
ți-ar părea în bătălie și în vreme de război,
ochii ți-i deschide-n patru și sfiiește-te de-orice,
și-n adâncu-a toate cată. Puiule aminte-aduți,
de-acest cap de-nțelepciune plin dar neprevăzător,
care-n gingașa lui treabă nici cu gândul n-a gândit
la dușman și vicleșuguri, și-astfel își lăsă în vânt
porțile cetății sale!” Noaptea când se-nstăpîni,
Karen cel setos de lupte înălță o flamură
scânteind ca fața Lunii. Scoase-un chiot și dădu
semn vitejilor lui Șirui. Steagu-mpărătesc zărind,
se-avîntă spre pahlivanul de pe zid, și-ajunse-n porți,
și pătrunse înăuntru; puse-n capul celor capi
o coroană grea de sânge. Dintr-o parte Karen și
leul din cealaltă parte, și deasupra foc de-oțel,
și dedesubt apa mării. Soarele pe bolta lui
când ajunse-n culmi, nici urmă nu rămase din ce-au fost
muri de piatră, porți și paznici. Nu vedeai decât un fum
atingând cu creasta-i norii, dar nici umbră de zidiri
și nici umbră de corăbii pe al mării val adânc.
Luciul focului și vântul se-nălțară până-n cer,
răcnetele lor de luptă, țipetele celor prinși
de-o cumplită deznădejde toate se-nălțară-n cer;
când strălucitorul Soare-n pat de purpuri se culcă,
nu mai osebeai cetatea de deșertul necuprins.
Oameni, mii, douăsprezece, fură căsăpiți de vii,
și fum negru pe deasupra flăcărilor mai pluti.
Valurile mării toate se schimbară în catran,
și-ntr-un fluviu cald de sânge tot deșertul se scăldă.
Cronica Șahilor