Fernando Pessoa – Tutungeria

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inși din această lume despre care nimeni
nu știe cine este
(Iar dacă ar ști cine este, ce anume ar ști?),
Voi dați spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poți cunoaște,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre și sub ființe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri și albește pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
Astăzi mă dau învins, de parcă aș fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aș mai împărți altă fraternitate
Decât o despărțire, iar casa și această parte a străzii
Ar deveni un șir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un șuierat din lăuntrul țestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei și un scrâșnet în oasele mele.
Rămân azi perplex, asemenea cuiva care a meditat și a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Și senzația că totul e vis, ca lucru real în interior.
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiții, poate că totul era nimic.
Educația ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la țară croind planuri mărețe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă și copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toți ceilalți.
Acum plec de la fereastră, mă așez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
Ce știu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu știu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Și nenumărați alții gândesc să devină același lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâția!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reține, cine știe?, poate pe nici unul,
Și numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâția nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puțin cert?
Nu, nici în mine..
În câte mansarde și ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înșiși care visează?
Câte aspirații înalte și nobile și lucide –
Da, cu adevărat înalte și nobile și lucide -,
Și cine știe, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Și nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, și probabil am să rămân așa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuiește acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru așa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calități;
Totdeauna cel care aștepta dinaintea unui perete fără ușă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteț de găini,
Și auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puț astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-și verse peste căpățâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia și vântul ce-mi răvășește părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din așternut;
Însă ne trezim și constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm și iată că aparține altuia,
Ieșim din casă și vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar și Calea Lactee și Indefinitul.
(Tu mănânci ciocolată, puștoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Și că toate religiile nu te învață mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuța mea murdară, mănâncă!
Ce n-aș da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc și, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut și cu viața mea.)
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puțin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de față,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puțin mă tratez pe mine însumi cu un dispreț fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Și rămân încuiat în casă fără cămașă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă și tocmai prin asta consolatoare,
Zeiță elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă și nefastă,
Prințesă a trubadurilor, extrem de grațioasă și colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată și arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taților noștri,
Și nu mai știu ce din categoria modernă – nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, și inspiră-mă dacă poți inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi și nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră și văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd mașinile care trec,
Văd ființe vii și îmbrăcate care se intersectează,
Văd și câinii care și ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Și toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
Am trăit, studiat, iubit și chiar am crezut,
Dar azi nu e cerșetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrențele și plăgile și minciuna,
Și mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
și nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o șopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din șopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
Am făcut din mine numai ceea ce n-aș fi știut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezmințit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea și m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai știam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca și m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administrație
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
Esență muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aș mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conștiința de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un bețiv
Sau ca pe o rogojină furată de țigani, ce nu merita doi bani.
Iată că Patronul Tutungeriei a ieșit în ușă și a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziția capului meu răsucit
Și cu disconfortul sufletului care nu prea înțelege.
De murit, și el și eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu – câteva versuri.
După o vreme, va muri și firma, vor muri și versurile mele.
Ceva mai târziu va muri și strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum și limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi și această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alți sateliți din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile și să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în fața celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile și unul și altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafață,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-și cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Și mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Îmi aprind o țigară gândindu-mă că le scriu
Și trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îți urmezi drumul pe care ai luat-o,
Și mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate și competență,
Că m-am eliberat de toate speculațiile,
Și că metafizica e consecința unei proaste dispoziții.
Apoi mă răstorn pe scaun
Și continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aș însura cu fata spălătoresei,
Poate că aș fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
Omul a ieșit din Tutungerie (strecurându-și mărunțișul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la ușă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves și-a întors capul și m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! și universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal și speranță, iar Patronul Tutungeriei a surâs.