Federico Garcia Lorca – Fragment Din Ploaie

Ploaia are un confuz mister al tandreței, o oarecare somnolență resemnată și atrăgătoare, o muzică umilă se trezește odată cu ea și face ca sufletul adormit al peisajului să tremure.
Este un sărut albastru pe care Pământul îl primește, mitul primitiv care se înfăptuiește din nou. Atingerea deja rece dintre vechiul cer și pământuri, o blândețe de apus neschimbătoare.
Este crepusculul fructuos. Cel care ne împodobește cu flori și ne unge cu duhul sfânt al mărilor. Cel care varsă viață pe câmpuri iar în suflet tristețea a ceea ce nu se știe. (..).
Sufletul meu poartă tristețea ploii senine, tristețea supusă a imposibilului, sunt la orizont o luminiță îmbujorată iar inima mea mă împiedică să alerg să te văd.
Oh! Ploaie tăcută pe care o iubesc copacii, tu care ești pe clape de pian o dulceață emoționantă; dai sufletului aceleași cețuri și același răsunet.
La lluvia tiene un vago secreto de ternura,
algo de soñolencia resignada y amable,
una música humilde se despierta con ella
que hace vibrar el alma dormida del paisaje.
Es un besar azul que recibe la Tierra,
el mito primitivo que vuelve a realizarse.
El contacto ya frío de cielo y tierra viejos
con una mansedumbre de atardecer constante.
Es la aurora del fruto. La que nos trae las flores
y nos unge de espíritu santo de los mares.
La que derrama vida sobre las sementeras
y en el alma tristeza de lo que no se sabe. (…).
Mi alma tiene tristeza de la lluvia serena,
tristeza resignada de cosa irrealizable,
tengo en el horizonte un lucero encendido
y el corazón me impide que corra a contemplarte.
¡Oh lluvia silenciosa que los árboles aman
y eres sobre el piano dulzura emocionante;
das al alma las mismas nieblas y resonanacia.