Astăzi inima mi-o simt
ca fiorul blând de stele,
dar pierdută e cărarea
înlăuntrul moale-al ceții.
Razele îmi smulg aripa,
iar tristețea dureroasă
îmi scufundă amintiri
prin fântânile gândirii.
Toate rozele sunt albe
cum albită mi-e durerea,
dar nu-s roze dintr-acelea
ce se-mpodobesc cu nea.
Înainte-aveau un iris.
Peste suflet îmi ningea.
Neaua sufletului are
fulgi de buze și imagini
ce se-afundă în penumbră
și-n lumini de gânditor.
De pe roze neaua cade,
gheața-n suflet zăbovește,
gheara anilor – trecuți –
din petale țese-un giulgiu.
Iar se va topi înghețul,
când ne va ajunge moartea?
Sau veni-va altă gheață
și alți trandafiri frumoși?.
Vom primi noi pacea-n suflet,
cum ne-a învățat Christos?
Sau nu vom afla vreodată
să ieșim din ăst impas?.
Dacă dragostea ne-nșală?
Cin’ ne mai animă viața
și amurgul ni-l scufundă
în veridica știință
a Dreptății – nu există –
și a Răului ce-i veșnic?.
De ne moare iar speranța
și un Babel nou se nalță,
ce făclie lumina-va
drumurile pe Pământ?.
Dacă-albastrul e-o visare,
cu candoarea ce se-ntâmplă?
Care inimă tresare,
dacă-n patimi nu-s săgeți?.
Dacă moartea-i veșnicie,
ce se-alege de poeți,
de poemele dorminde
– nu-și mai amintește nimeni?
O, speranța mea solară!
Apă clară! Lună nouă!
Inimi limpezi de copii!
Aspre suflete de pietre!
Astăzi inima mi-o simt
ca un tremur blând de stele
și toți trandafirii-mi sînt
dalbi precum a mea durere.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și pierdere, folosind imagini ale naturii în declin, cum ar fi trandafirii albi și ninsoarea. Se pune întrebarea dacă există speranță și pace dincolo de suferință și moarte, reflectând asupra condiției umane și a căutării sensului.