Fadwa Tuqan – Orașul Meu E Trist

În ziua-n care cunoscurăm moartea și trădarea,
se retrăgea mareea,
fereastra văzduhului se-nchise,
și-orașul meu își reținea suflarea.
În ziua-n care se destrămau talazuri
și-n care-ngrozitoarea pasiune își etalase chipul,
speranța devenea cenușă;
Orașul meu, cel trist, se sufoca
și-și înghițea durerea.
Fără ecouri, fără urme,
copiii, cântările s-or pierde.
În timp ce se dezbracă, cu talpa-nsângerată,
tristețea se târăște prin oraș;
o liniște înfiptă ca un munte,
obscură ca o noapte;
tăcere-ngrozitoare, târând
a-nfrângerii și-a morții greutate.
O, tristul meu oraș cel amuțit!.
Se pot incendia în timpul recoltării
și fructele, și grâul?.
E dureros acest sfârșit de drum!.

Mi ciudad está triste.
El día en que conocimos la muerte y la traición,
se recogió la marea,
las ventanas del cielo se cerraron,
y la ciudad contuvo sus respiros.
El día del repliegue de las olas, el día
en el que la pasión abominable abrió la cara,
la esperanza se redujo a cenizas,
y mi triste ciudad fue asfixiada
tragando mientras el dolor.
Sin ecos ni signos,
los niños, las canciones, se perderán a sí mismas.
Mientras se desnudan, cubiertos de sangre los pies,
la tristeza se arrastra por mi ciudad,
un silencio plantado como la monta,
oscuro como la noche
un terrible silencio que transporta
el peso de la muerte y la derrota.
¡Ay, mi triste ciudad enmudecida!.
¿Las frutas y el grano pueden por lo tanto ser quemados,
en el tiempo de la cosecha?.
¡Doloroso el final de la ruta!