Eu, chiar eu, sunt cel ce știe căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Am privit la Doamna Vieții,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Verde și cenușiu îi e straiul
Dus de vânt.
Eu, chiar eu, sunt cel ce știe căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Manus animam pinxit,
Condeiul meu în mână-l am
Să scriu cuvântul nimerit.
Iar glasu-mi nalțe cuvântul neprihanei!
Cine are gură să se-adape,
Din doina Lotusului de la Kumi?
Eu, chiar eu, sunt cel ce știe căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Sunt flacără ce se nalță la soare,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Luna-mi ninge pe frunte
Zefirul – pe buze.
Luna-i un uriaș mărgăritar pe ape de safir,
Degetelor mele, reci apele curgătoare.
Eu, chiar eu, sunt cel ce știe căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare spirituală profundă și o conexiune cu natura. Naratorul se identifică drept un cunoscător al căilor spirituale, un observator al vieții și un creator prin cuvânt, căutând să se înalțe prin neprihănire și să se hrănească din înțelepciunea lumii.