Nu pot uita urcușul de-atuncea legendar,
Mereu mai sus, spre boldul luceafărului clar!
Se tot spunea că păsări cu ochii de opali
S-ar fi aflând în plopii înalți, monumentali.
Și eu, văzând spre zorii cu-naltele vâltori,
Cum au zbucnit la ceruri un rând de zburători,
M-am avântat, și plopii am prins a-i cuceri,
Fărâmă cu fărâmă, în fiecare zi!
Cu cât mi-era mai frică, mă aburcam mai sus,
Să văd ce lumi se află dincolo de apus?
Dac-atingeam cu fruntea al astrelor colan,
Mă prăbușeam cu capul în jos ca un hultan.
Mă năucea durerea, dar n-am gemut nicicând,
căci sfântă-i suferința celor ce cad urcând!
Sensul versurilor
Piesa descrie o ascensiune dificilă spre idealuri înalte, marcată de sacrificiu și suferință. Căderea este inevitabilă în încercarea de a atinge perfecțiunea, dar suferința este considerată sfântă în acest proces.