Focul de artificii al vremii rele
va fi un murmur de stup în seara târzie.
Odaia are bârne roase
și o mireasmă de pepeni urcă din podea.
Fumurile moi ridicându-se dintr-o vale
de elfi și ciuperci până la conul diafan
al vârfului îmi tulbură geamurile,
și îți scriu de aici, de la această masă
depărtată, din celula de miere
e unei sfere lansată în spațiu –
și coliviile acoperite, vatra
unde pocnesc castanele, dârele
de salpetru și de mucegai sunt tabloul
în curând rupt de tine. Viața
povestindu-te încă nu e prea scurtă
dacă te conține! Își arată icoana ta
zugrăveala luminoasă. Afară plouă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de izolare și nostalgie, evocat de un peisaj rural și o casă veche. Naratorul reflectă asupra vieții și a amintirilor, găsind consolare în contemplarea naturii și a trecutului.