Cu fiecare zi mă descopăr tot mai incomplete:
lipsește întregul.
Toate sunt la locul lor, fără cusur,
dar întregul?
Rebeca își adăpa cămilele
și-și potolea setea și ea.
Eu mă dedic scrisului și hranei
pentru mine și pentru alții.
Rebeca era însetată, eu flămând,
dar oricum nu vom fi cruțați.
În albia secată nu era multă apă, poate doar vreo
băltoacă,
iar în bucătăria mea puține lemne de foc.
Și totuși ne-am chinui pentru noi, pentru toți, în
fum,
în noroi, și cu bipezii, și cu patrupezii.
O, blândă Rebeca, tu, niciodată întâlnită!
Puține veacuri ne despart –
o clipă pentru cine-ți înțelege pilda.
Doar Divinul este întreg chiar și-ntr-o sorbitură,
și-ntr-o firimitură,
doar Moartea-l biruie pe cel de cere porția-ntreagă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de incompletitudine umană și căutarea întregului. Face o paralelă între Rebeca, care își potolea setea, și eul liric, care se dedică scrisului și hranei, sugerând că niciunul nu va fi cruțat de soartă. Doar divinul este întreg, iar moartea învinge pe cel lacom.