Îți regândesc surâsul, și-i pentru mine apă limpede
zărită din întâmplare printre pietrișul prunduit,
oglindă firavă în care iedera și-ar privi carâmbii;
și peste toate-mbrățișarea albului cer liniștit.
Aceasta îmi e amintirea; și n-aș ști să-ți spun ție, van,
dacă prin chipul tău se-arată liber un duh nevinovat,
sau dacă ești din rătăciții care al lumii rău i-a extenuat
ducând cu sine suferința de parcă-ar fi un talisman.
Dar pot să-ți spun, anume, că mult gândita-ți efigie
scufundă-ncruntarea ciudată în valuri de calm auster,
și că înfățișarea ta pătrunde în memoria-mi cenușie
netă precum e vârful unui tânăr palmier…
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei amintiri dragi, comparând surâsul cu o apă limpede. Vorbitorul contemplă natura persoanei evocate, întrebându-se dacă este un spirit nevinovat sau unul marcat de suferință, dar găsește alinare în imaginea ei.