Glorie a întinsei amiezi
când sub copaci nu-s umbre aruncate,
și când din ce în toate le vezi,
de prea lumină, strălucind roșcate.
Soarele, sus – și un prundiș arid.
Ziua mea, așadar, nici că s-a dus:
ora cea mai frumoasă e dincolo de zid,
pe care îl închide în tencuit apus.
Zăduf, în jur; un pescăruș se-ndură
peste un rest de viață, în coborâre lină.
Ploaia cea bună este dincolo de căldură,
în așteptare-I însă bucuria deplină.
Sensul versurilor
Piesa descrie o amiază toridă și aridă, evocând un sentiment de nostalgie și așteptare. Vorbitorul contemplă frumusețea ascunsă dincolo de aparențe, anticipând o schimbare binevenită.