Amurguri de strigăte
când leagănul se mișcă sub umbrarul de viță
și aburi cenușii abia-mpăienjenesc
nemișcarea mării.
S-a dus timpul acela. Trec peste zid
zboruri piezișe repezi, coborârea
tuturor lucrurilor nu se mai oprește
și se amestecă pe țărm cu stânca
ce te-a aruncat în valuri întâia oară.
Sosește odată cu suflul primăverii
o vâltoare lugubră
de existențe absorbite, și-n seară,
neagră împletire, numai amintirile tale
se zvârcolesc și se apără.
Se-nalță pe spaliere, în tunelul
unde-ncet, încet, dispare trenul.
O turmă lunară sosește apoi
invizibilă pe dealuri și le paste.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a amintirilor care persistă în peisajul naturii. Evocă un sentiment de melancolie și pierdere, sugerând că amintirile, deși puternice, sunt supuse erodării și dispariției, asemenea unui tren care dispare încet într-un tunel.