Inima altora nu seamănă cu a ta,
linxul nu se aseamănă pisicii
de Siria pândind colibriul în laur;
dar tu egali îi crezi dacă te-ncumeți
afara de sub umbra sicomorului
sau poate acea mască pe cearșaful
cel alb, efigie purpurie, ea te-a călăuzit?
Pentru ca lucrul tău (ce din al Său
e-o formă) să-nflorească în lumini
Iris din Canaan te-ai risipit
în acel nimb de vâscuri și de ghimpi
ce inima-ți conduce
în noaptea lumii, mult peste mirajul
florilor din desert, ție surori.
De-apari, aici m-aduci, ascuns sub bolta
de viță dezgolită, lângă debarcader
pe râul nostru – barca nu se-ntoarce,
soarele de Martin e negru-n cer.
Dar de te-ntorci nu ești tu, e schimbată
istoria-ți pământească, nu aștepți
remorcherul, cu prora sa,
n-ai priviri, nu ai ieri, nu ai mâine;
fiindcă lucrarea Sa (ce în a ta
se transformă) trebuie continuată.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de transformare și sacrificiu personal în căutarea unui scop mai înalt. Eul liric se confruntă cu schimbări profunde, renunțând la trecut și identitate pentru a continua o lucrare divină sau o misiune importantă.