Coborând câteodată
aride povârnișuri
ce-s despărțite de Toamna
umedă ce le-umfla,
nu mai aveam în inimă rotirea
de anotimpuri, lunga picurare
a timpului inexorabil;
ci mai degrabă presimțirea
ta sufletul mi-l umplea,
surprins în gâfâirea
văzduhului, ′nainte neclintit,
pe rocile ce drumul îl tiveau.
Și-nțelegeam că piatra
voia să se smulgă, întinsă
spre o îmbrățișare nevăzută;
materia cea dură simțea
bulboana apropiată, și pulsa;
iar ciufii stufărișului avid
spuneau apelor ce stăteau ascunse,
scuturându-se, al lor acord.
Tu mântuiai, nemărginire
chiar pătimirea stâncilor:
spre bucuria ta dreaptă era
și nemișcarea celor ce-s finite.
O luam în jos pe pietre,
săratele rafale mi-ajungeau
în inimă; a mării întindere
era ca jocul cu inele.
Cu-această bucurie se-aruncă
dintre valuri pe plajă
nagâțul pierdut printer ele.
Sensul versurilor
Piesa descrie o coborâre simbolică în natură, unde peisajul arid și stâncile devin un cadru pentru reflecții profunde despre timp, suferință și mântuire. Natura personificată transmite un sentiment de acceptare și bucurie în fața finitudinii.