Cândva
mă uitam pe atlasul
păsărilor dispărute de pe fața pământului,
opera unui elev de-al lui David
care nu izbutise-n tablouri istorice de gen
ori în alte monumentale prosopopee picturale.
Reflectam la ipotetice atlasuri asemănătoare
despre vieți fără cioc și fără pene de milenii
neștiute, insecte, reptile, pești, ba chiar
de ce nu? Despre om, dar cine
să fi redactat sau consultat acest opus magnum?
Dispariția omului nu va pricinui nicio eroare
în totalul încâlcit de atâtea isprăvi
felurite, lipsite de cel ce are mijloace
de mișcare și reflexiune, materie cenușie și arte.
Poate că poezia va fi din nou salvată
de vreo fantomă singuratică, mută, rătăcindă
și invizibilă făr’ să se știe pe sine. Dar este
oare arta cuvântului scris sau rostit
accesibilă celui lipsit de cuvânt și rostire?
Aceasta e deci umila mea părere despre limbă,
un zeu lipsit de-orice dumnezeire
care n-aduce salvarea fiindcă nu știe
chiar nimic despre noi și fără îndoială
nici despre sine.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra dispariției speciilor și a rolului omului în univers. Se pune sub semnul întrebării capacitatea limbajului de a oferi salvare sau înțelegere, sugerând că acesta este un zeu lipsit de putere.