Imaginează-ți că nu s-a deschis parașuta.
Se mai întâmplă! Astfel și eu,
iată-mă, cad.
Dar încă e mult până jos,
am timp berechet,
cât să mai spun o seamă de vorbe
și chiar să mă rad.
E nemaipomenit ce se vede de sus!
(Nu știu cum o să fie de-aproape.)
Toate literele alfabetului s-au înghesuit
ca iepurii lui nenea Mazai într-un A,
scris de mână – autograf
pe o carte,
sub care cu brațele și picioarele rășchirate,
repetând un studiu de Leonardo da Vinci,
mă voi înșira.
Cad. Intransigent.
Peste orizonturi pe verticală.
Legea căderii se cere o dată în plus
verificată.
Mulțimea mă așteaptă în vale
veselă și entuziasmată.
Așterne-mi, iubito, ceva!
Tunde-ți părul și fă-l grămăjoară!
Nebunii încearcă să vâre cu furcile
paiele într-o petală,
improvizând un fel de saltea,
bucuroși din cale-afară.
Vin. Vijiind.
Dar pân-o să intru în sfera de influiență
a dumneavoastră,
mai am încă timp să fiu cine sunt,
tânăr, cu cerul în spate și-n oase,
cu Calea Lactee ca un colind,
savurând o stare de grație,
sau de ce nu ar fi să dezmint
cum că-n vid
toate corpurile ar cădea cu aceeași
accelerație.
Sensul versurilor
Piesa explorează momentul căderii libere ca metaforă pentru viață și moarte. Personajul principal reflectă asupra existenței sale în timp ce se apropie de final, savurând ultimele clipe de conștiență și sfidând convențiile.