Asemenea călătorului trudit,
Vântul îmi bătu sfios la geam –
Cu îndrăzneală l-am poftit,
Ca un stăpân ce mă aflam.
Fără de pași se strecură –
Să-i dau un scaun – cui?
Era precum i-aș fi întins
Un pat – văzduhului.
Nici trup n-avea oaspele meu –
Iar vorba-i – o năvală toată –
Ca mii de păsări colibri
zburând dintr-un tufiș deodată.
O mare-i era chipul și, trecând,
Îi picura din degete o muzică divină,
Precum e cea arareori cântată
La fereastra noastră – de lumină.
Atâta i-a fost vizita – apoi
Sfielnic a bătut din nou – să-l las –
Atât de tulburat s-a dus –
Iar eu mai singură am rămas.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire efemeră cu vântul personificat, care aduce o muzică divină, dar lasă în urmă un sentiment de singurătate accentuat. Vizita vântului este scurtă și tulburătoare, amplificând sentimentul de izolare al eului liric.