N-aș vrea să pictez – un tablou –
Mai curând aș dori
Să trăiesc mereu voioasă
Neputința de-a fi –
Să mă mire ce-mi sunt degetele
Ale căror – rare – mișcări
Cerești – îmi dau chinuri nespus de dulci
Și pline de fast disperări.
N-aș vrea să glăsuiesc ca stegarii
Aș dori mai degrabă să fiu
Ridicată ușor spre plafon –
Și-afară – în ceru-azuriu –
Prin eterice sate să trec
Precum plutitorul balon
Umflat de buze metalice –
Un stâlp pentru propriul ponton –.
Și nici nu m-aș vrea poet –
Mai frumos e să ai o ureche atentă –
Ce, îndrăgostită, neputincioasă,
Mulțumită-i să-admire talente,
Un atât de grozav privilegiu
Acest har fără seamăn ar fi,
De-aș avea eu artă să mă amețesc
Cu fulgere de melodii!.
1862
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință de a experimenta viața dincolo de constrângerile creației artistice convenționale. Vorbitorul aspiră la o existență simplă, dar profundă, preferând admirația și trăirea directă a emoțiilor în locul rolului de creator.