Beau un rachiu nefermentat
Din căni de sidef gros;
Prea multe cuve nu-s pe Rin
Cu-aşa alcool gustos!.
Dar eu de aer mă îmbăt,
De rouă m-ameţesc,
Mă clatin vara când mă duc
În han de-azur ceresc.
Iar când hangiii scot din flori
Albina ce sorbea,
Când fluturii nu mai pilesc,
Eu şi mai mult voi bea!.
Până când îngeri, serafimi
Şi sfinţi prin geam privesc,
Ca să mă vadă cum mă îmbăt
Şi-n soare zăbovesc.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de euforie și beatitudine indusă nu de alcool, ci de natură și de experiențe spirituale. Naratorul se îmbată cu aer, rouă și soare, într-o stare de visare contemplativă.