Nici viori, nici fluiere,
nici ploaia prin plete să-ți suiere;
în tăcuta noapte adâncă
glasul tău nu se aude, nu încă….
Din himericele bolți se anină
armele nopții, stelele-n ruină;
până la noi încă n-a pătruns
al codrului clopot ascuns.
Cerestile drumuri,
toate-s doar aburi și fumuri…
Plimbă-te, pală, prin aurora,
frunte a lucrurilor, luna mea, prora!.
Dar vor veni! O, ce siguri,
oaspeții în veșminte de friguri!
Dar vor veni! O lumină subțire,
și naiuri și harfe și lire!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de așteptare a unei schimbări, sugerată prin imagini ale naturii și ale nopții. Există o anticipare a unei transformări, a venirii unei lumini și a sunetelor muzicale, după o perioadă de tăcere și întuneric.