Da! Ei iubesc prin lumea noastră, da!
Eu dragostea n-o neg cu-adevărat,
De ea în tinerețe am aflat,
Și de-atunci nu-i mult, și ce-nflorea
Miroase și-azi. Ghiauri și turci colea
Cu un surâs batiste-au aruncat
Căci ei nu plâng. Și dinții-au lunecat
Lui Polifem, când ploaia ce cădea
A nucii coajă bine-a șlefuit –
Iubirea-n ură trece într-o zi
Sau poți s-o uiți. Dar tu, O, drag Iubit,
Nu ești așa, căci poți îngădui
Necaz și boli, și suflete-ai vrăjit,
Și nu renunți când toți vor isprăvi.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura complexă a iubirii, trecerea timpului și inevitabilitatea suferinței. Vorbitorul reflectă asupra transformărilor iubirii, de la bucurie la durere, și asupra capacității de a persevera în ciuda greutăților.