Nu-ți trebuie cântec, iubito,
Păstrează tăcerea din mine.
Când vorbele stau să răzbată,
Mă prinde o stare de bine.
Și-atunci îmi descarc fericirea
Pe foaia slugarnic de goală.
Când munca e gata, o pace
Mă-adoarme la tine în poală.
Visez cai albaștri și fumuri,
Sirene, bufoni și metrese,
Și starea de bine mă ține
Cu simțuri adânci, însă treze.
Și plec într-o lume nebună,
Atât de ciudată, că-mi place,
În vreme ce proștii aclamă
Războaie aducătoare de pace.
Pe urmă, cuprins de neliniști,
Mă-ntind într-o iarbă prea verde
Și nu văd privirea-ți smerită,
iar visul meu straniu mă pierde.
Și brusc, mă trezesc din nesomn
Cu gândul la ziua ce vine.
Nu-ți trebuie cântec, iubito,
Păstrează tăcerea din mine!
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de bine fragilă, întreruptă de neliniști și de o lume absurdă. Vorbitorul caută refugiu în visare și tăcere, dar este constant tras înapoi la realitate.