Mângâiem pietre în umbră,
Mâinile noastre, doar, își amintesc de un zid neclintit.
Pentru inima aceasta înclinată undeva ca un obraz
Doar pleoapele noastre luptă cu blândețe.
Se aud cântând scoici stranii
În cutia cu muzică a unui prieten;
O horă deschisă și brațe întinse
Copilei goale care mângâie miei.
Holde de grâu ondulează-n odaie
Orientându-se după un poem fără vârstă,
După o stea care își schimbă drumul
Și atât de aidoma gurii unei fete.
Iată anemona pe care o leagănă valul;
Cuvinte se destramă la înălțimea somnului.
Cine-ndrăzni-va oare să-mi trezească pasărea pe umăr?
Sensul versurilor
Piesa creează o atmosferă onirică, juxtapunând elemente naturale cu spațiul interior. Explorează amintiri vagi, senzații delicate și o stare de visare contemplativă.