Altădată surâdea tăcută valcea
În care nimeni nu locuia;
La luptă cu toții plecase
Și stelelor în grijă lăsase,
Ca, noaptea, din turnurile lor de azur,
Să vegheze galeș dejur-împrejur
Florile-n care, ziua, venea
Soarele roșu și lenevea.
Acum, orice călător va va spune
De neastâmpărul văii nebune.
Nimic nu-i acolo în nemișcare,
Afara numai de aerul care
Apasă, mângâie singurătate.
Ah, crengile nu sunt de vânt scuturate,
Dar se frământă ca recile mări
În preajma Hebridelor celor brumate!
Ah, norii vântul nu i-a gonit
Și totuși, pe Cerul înnebunit
Foșnesc din zori, în asfințit,
Peste violetele ce acolo cresc
Miriade de feluri de ochi omenesc;
Peste crinii ce se leagănă, spume
Și plâng pe-un mormânt fără nume!
Se leagănă: din vârfuri aromitoare
Veșnic rouă se prelinge și doare.
Plâng: pe tulpinile lor delicate
Se schimbă lacrimile în nestemate.
Sensul versurilor
Poezia descrie o vale transformată dintr-un loc liniștit într-unul agitat și plin de suferință. Natura personificată reflectă o stare de neliniște și jale, accentuată de prezența unui mormânt anonim.