Parcă n-a fost de când lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De când firea iar, cu mâna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tânăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Și de când răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-și dă viers privighetoarea și-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufișul parfumat de liliac.
Parcă n-ar mai fi aceeași fire tristă și săracă
De când frunza-mbracă codrul, de când iarba câmpu-mbracă,
De când vântul nu mai plânge, ci suspină-n frunze blând
Aducând miros de floare sărutată și de când
Sub desiș umbros de sălcii gârla cântecul și-ngână.
Mama noastră-a tuturora, fire bună și bătrână,
Veche ești, vechi al tău farmec ș-ale tale frumuseți,
Ce-ncântară-atâtea neamuri în atâtea mii de vieți,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Când pământul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinerești deodată-n dimineața lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.
Sensul versurilor
Piesa descrie reîntoarcerea primăverii și transformarea naturii după iarnă. Natura este personificată ca o mamă bătrână care reîntinerește odată cu venirea lunii aprilie, aducând bucurie și frumusețe.