Ceață, vânt, zăpadă și tăcere
Raza lunii fâlfâie tăcut
Inima c-o molcomă durere
Își aduce aminte de trecut
Spulberat omatul se despică
Pe-asa lună eu ascuns iesit
Îndesându-mi cușma de pisică
Casa părintească-am părăsit
Iarăși sunt în focurile mele
M-au uitat? Sau minte mă mai țin?
Stau mâhnit ca un gonit de rele
Reîntors la vechiul lui cămin
Cușma mi-o frământ fără cuvinte
Sufletul prin gânduri mi-l deșir
De bunicii mei mi-aduc aminte
Și de-nzăpezitul cimitir
Toți vom fi acolo… poți să semeni
Viața ta cu râs și cu tumult
Pentru asta trag așa spre oameni
Și-i iubesc pe toți atât de mult
Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd
Vechea casă c-un dulău la poartă
Parcă știa că n-am s-o mai revăd
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de plecare și reîntoarcere într-un loc familiar, dar cu o perspectivă melancolică asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții. Naratorul își amintește de trecut și de cei dragi, simțind o conexiune profundă cu locul natal, dar și o tristețe legată de pierderi și de efemeritatea vieții.