Dinu Flamand – Concesiva Consecutivă Incidentală

Începutul poemului are insolenta stupidă a bonzilor,
predică marșuri invadatoare, plânge de nerăbdare
și neputință.
Însă țesuturile tăcerii privite la microscop
se sfâșie ca buzele prea sărate
în polenul umil al serii.
Se trimit întemeietorii,
cuceritorii supun rând pe rând rambleurile
și debleurile unui deșert neted ca-n palmă;
se asumă, se aduc la picioare împărățiile,
se clădesc apeducte pe crusta tristelor noastre orgolii
de oameni cruzi.
De-ar avea puțină demnitate,
poetului ar trebui să-i fie rușine – o spun
rușinat și mințind, pe deplin sincer și prefăcut.
Însă mai rămân concesivă, consecutivă, incidentală
cu tot ceea ce ezitant este și omenesc,
iar micul lor scâncet – spre fericirea noastră -.
poate reconstitui o civilizație
(dincolo de „adevărul poemului”,
dincolo de faimosul „adevăr al vieții”).
Rămâne incidentala zilei căzând ca o piatră
în amurgul infinitiv,
incidentala celor șapte vaci slabe după alte vaci slabe
pe incidental orizont al veacului nostru,
resemnare a două perechi de mâini predate.
Rămâne protonul adjectival, de o perfidie frumoasă
asemeni creierului când se gândește pe sine
(omega unui gât de lebădă în oglindă),
rămân la extremele frazei degete lacome
și-n miezul consecutivei alianța unui ciment vulcanic.
atât de trist, încât dinții îmi ies prin buze atât de muritor, încât îmi aud decalcefierea atât de fals, încât fixez în aer glucidele adevărului atât de strâmb, încât se-nduioșează de mine spirala atât de indecis, încât poemul începe să zumzăie-n pumni.
În rest, concesivele,
în rest, concesivele și concesiile: trâmbițe, flaute, tuba,
trombon, alămuri.
În rest, un strop de salivă rece
în rinichiul fagotului.