Și unde merg?
Știți, poemele – au mucegăit,
vânturile nu mai au aripi,
florile răsar pentru nimeni.
Domnule, mă sufoci,
mă sufoci cu dinții roților –
în praf îmi sapi groapă,
mănânci rotocoalele mele de așezare umană;
domnule, vreau pădurile cu fiare,
lasă-mă plantă crudă în drum
să mă topesc în soare, să-mi vâjâie calul
ca o săgeată pe lângă obrajii înstrăinați.
Și unde merg?.
Uite femeia care avea petale roșii în buze,
uite omul ei întunecat
ca o mlaștină unde nu mai stau peștii,
amândoi încovoiați, pânditori –
amândoi negăsind un culcuș
o albie în care să-și limpezească anii tineri.
Vine un sfânt cu preistoria,
vine gemând o minune
și orașul deschide tolba altarului
prapurii ies șchiopătând din lăzi:
– Nu plecați din zodie
ce dacă voi și fiii voștri mor?
se vor ivi alți umblători, vor fi ca iarba
mai mulți decât iarba și părul –
ce dacă muriți?.
Eu nu vreau să mor,
nu vreau să mor și unde merg?
de când m-am născut unde merg?.
Cine spune despre celălalt: dă-te jos?
urcă în inima altuia și cade!
Nici un mărăcine nu strigă irisului:
– vino în sămânța mea
ai fost destul prietenul luminii.
Izvorul nu spune muntelui :
– nu-mi tulbura vinele!
Totul e cântec al soarelui
o mare a destinului.
Domnule, unde merg?
Vasul tău e plin cu aur.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de incertitudine și căutare a sensului vieții în fața inevitabilității morții. Vorbitorul se simte sufocat de constrângerile societății și tânjește după o existență mai naturală și autentică, întrebându-se constant despre destinația sa finală.