Spre țărmul ce se pierde în noapte și în ceață,
Curând o să atingă al vieții-mi vas fragil.
Și mă întreb pe mine aici, în asta viață,
De când trăiesc în doruri la ce am fost util?
Și sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare
Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut,
Ce nici nu-nvăluiește, nici dă acestui soare
Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?
Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune,
Noi, care-aici în viață n-avem decât o zi?
Noi, ale căror fapte, țărână, fală, nume
Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?
Cărarea mea în lume se șterge de sub soare:
Amară calomnie pălește-al său color.
Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare:
Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.
A unei sorți astfel, vai! prețuia durerea
Ce inimile noastre adapă cu venin
Necazul unei mume, ce și-a zdrobit plăcerea
Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?
Acest argil molatec ce vântul o să răpească,
Oare merită onoarea să poarte-n al său sân
O flacără de spirit, răsfrângere cerească,
Ce ca un rob ascultă de lut acest crud stăpân?
Așa mă-ntreb și Domnul răspunde blând dorinții:
„Tot ce trăiește-n lume are cuvânt profund.
O floare să parfume în capistea ființii,
O rază să-aurească abisul fără fund!
O lacrimă s-aline un suflet în durere,
Și roua să fragilize arșițele de zi,
Și tu s-aduni pe-o frunte sărutul de plăcere.
O, muritor! iubește, că mâine vei pieri!”
Sensul versurilor
Piesa explorează întrebări profunde despre scopul vieții, efemeritatea existenței umane și rolul iubirii în fața morții. Vorbitorul reflectă asupra sensului suferinței și asupra valorii spiritului uman, găsind răspunsuri în ideea de a iubi și de a aduce alinare în lume.