Dimitrie Bolintineanu – Fatme

Ca o copilă blondă, frumoasa dimineață
În undele-azurate se scaldă cu dulceață.
Într-un sarai ce-și perde piciorul în Bosfor,
Fatma abia născuse un prunc desfătător.
Pe patu-i de mătase din somnu-i se trezește;
Știind că este mumă, ea fericit zâmbește
Și zice să-i arate copilul ei iubit
Ce-n leagăn, sub văl mândru, e încă adormit.
În vise ea își face copilului său dulce
Un leagăn splendid d-aur c-un diamant ce luce
Ca soarele; veșminte curate ca un crin
Și grațios cusute cu petre de rubin;
O sută halaice, tot fete de mușiri,
Să-l legene prin cânturi de tinere iubiri,
Și ea, sărmana mumă! să șază lângă el,
Să vază și să soarbă surâsu-i tinerel;
Să nu-i dea timp a plânge, nici să se înspăimânte,
Să cate o femeie ce știe să descânte
Dăochiul, ca să șază în casă lângă el,
Și când s-o face pruncul ceva mai măricel,
Să-i facă-o cărucioară cu roate aurite,
Să-l tragă porumbițe cu pene poleite
Pe care să le mâie o fată de vizir
Cu buzele de roze, cu coamele de fir.
O palidă hanâmă încet îl dezvălește.
Sultana cu ardoare pe pruncul ei privește
Și brațele-i întinde ferice, surâzând..
Dar, vai! copilul doarme de somnul de mormânt
Când muma adormise, o palidă bătrână
Se strecură în casă, ținând un ștreang în mână.
Ea sugrumă copilul și, asfel, sugrumat
Cu ștreangul de mătase, îl lasă înnodat.
— „E mort!” strigă sultana. Durerea sa de mumă,
Frumoasa-i jună viață dodată o consumă.
— „Sultană! ai putere de-nfrână al tău dor!
A curții voastre lege făcu acest omor:
Copiii din vița voastră, din parte bărbătească,
Având drept la domnie, n-au dreptul să trăiască.”.
Așa vorbește manca. Iar muma, suspinând,
Pe pruncul mort răsfață, dulci lacrime vărsând.
Răsfățările sale sunt dulci și grațioase.
Acei ce le aude vărs lacrimi călduroase.
Ea cheamă pe sultanul; el vine, și Fatma
Salută p-al său frate și îi vorbește-așa:
— „O, doamne strălucite și fratele meu mare,
Vezi fiul meu în leagăn? E mort prin sugrumare.
O mână protegeată de datine, gazi!
A stins această floare născută de o zi.
Această crudă moarte ucide-a mea viață.
Eu mor! Pe anii-mi tineri se-ntinde trista ceață
Și nici un soare dulce n-o poate risipi!
Vream să te văz, o, doamne, nainte d-a muri.
Nu ca să-ți fac mustrare că ai lăsat să fie
O lege-atât de crudă sub blânda ta domnie;
Dar ca să vărs în sânu-ți amarele-mi dureri
Ce-mi stinseră o viață frumoasă de plăceri,
Și să te rog cu lacrimi, murind în mare trudă,
Ca moartea mea să schimbe o lege-așa de crudă!..
— „Îți jur! strigă sultanul, nimic eu n-am știut!
Această crudă lege de astăzi a căzut,
Ca, cel puțin în urmă-ți, o, soră, al tău nume,
Prin moartea ta amară să viețuie în lume!”
El zice; dar sultana, luându-i mâna blând
Și sărutând-o dulce, adoarme suspinând.
Sultanul ține vorba și datina trufașă
Se stinse prin martirul Fatmeii drăgălașe.