Dimitrie Anghel – Stejarul și Vascul

Unui critic.
Pusese ani de zile să crească nalt stejarul.
Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul,
Dar dânsul singur știe în lumea lui umilă,
Ca un poet ce-adună visând filă cu filă,
Comoara lui de visuri, cât timp a fost să-ndure
Mâhnitul întuneric ce doarme în pădure
Pân’ să-și înalțe fruntea, și-n nopțile cu lună,
Să-și potrivească-n creștet frumoasa lui cunună.
El singur își amintește acum duios și cântă,
Căci azi se simte tare, și nu-l mai înspăimântă,
Cumplitele furtune ce-odat’ îl cercetară,
Senin își pleacă fruntea sub arșița de vară,
Lung răbdător stă-n fața suflărilor de ghiață,
Căci îndărăt se simte bogat de-o-ntreagă viață
De visuri și revolte, de lacrimi și-augurii,
Cu care să trezească tăcerile pădurii.
Duios își amintește, și crengile lui toate,
Asemeni unei harpe cu strune fermecate:
Cu viers de păsărele, cu lacrime de ploaie,
Cu taina ce și-o spune mereu foaie cu foaie.
La cele patru vânturi ce plâng din boltă-n boltă
Sonor pornesc să cânte, când imnuri de revoltă,
Când cântece de lume, iar codrul cu mirare
Se pleacă și ascultă cereasca lui cântare.
Dar într-o zi de-odată, de sus din nalt de ramuri,
Un pripășit pe lume, un vâsc, un fără neamuri,
Trăind din însăși viața vieții lui, cu ură
A prins să-l dojenească. — „Ah, cum se mai îndură
Să-l mai asculte lumea!.. Ascultă-mă mai bine:
Să nu mai cânți de-acuma făr’ să mă-ntrebi pe mine
De vrei în cartea vremei să ai și tu un nume..
Norocul tău, sermane, că sunt și eu pe lume.”
Uimit a stat stejarul, și-apoi prins ca de-un zbucium,
S-a scuturat cu scârbă, și-n urmă ca un bucium
A prins prelung să geamă, să plângă și să-ngâne:
— „De cer să mă apropii tu m-ai lăsat, stăpâne,
Și glas ca să te laud mi-ai dat, dar dacă toate
Mi le-ai fost dat cu prețul să port un vâsc în spate,
Trimite-ți, atunci, Doamne, asupra mea furtuna,
Căci eu nu mai sunt vrednic să-ți port de-acum cununa!”