Cât de sfioasă crește noaptea, palidă-n cet din scară-n scară
Și câtă liniște se lasă; pe cer grămézile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă și scânteie ca un ban nou într-o comoară.
Lângă habuz, leandrul fraged din când în când aruncă-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, când își reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurând se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare.
Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopțile de Sânziene,
Când crinii albi pornesc pe drumuri feriți de orice ispită,
Iar eu, pășindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Câmpiilor Elizeene.
În slavă brațele-amândouă le-nalț atunci, și-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pământul și-i mulțumesc, simțind în mine
Nădejdea tinereții mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde și scânteie ca un an nou într-o comoară.
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte liniștită, plină de frumusețe naturală și reflecție interioară. Vorbitorul se simte în armonie cu natura și exprimă recunoștință pentru momentele senine ale vieții.