Dimitrie Anghel – Himera

Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală și tristă,
Tainic Himerei i-am spus: – „Du-mă pe celălalt țărm!.
Du-mă-ntr-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine și ei nu e nimic obștesc.
Tot ce-i încântă și-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.
Spre a-i putea îndura și spre-a fi îndurat printre dânșii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrimi în ochi.”
Iute, Himera și-a-ntins atunci aripile-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust și mai mic.
Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Și ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream.
Tot mai departe apoi, scânteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strâns când pân’și fulgul s-a strâns.
Dară pe celălalt tărâm când ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri.
Scumpe comori am cules din adâncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai știam ce s-aleg.
Nimeni pe lume n-avea bogății mai imense ca mine,
Totuși sărac mă simțeam, cui să le dau neavând.
Și mă cuprinse atunci o milă adâncă de oameni
Și lăcrimând m-am gândit: oricum să fie, -mi sunt frați!.
Fără să vreau mă-nvinse iar dorul de cerul albastru
Și m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră, -napoi!”.
Greu încărcat din belșugul comorii găsite acolo,
M-am avântat către cer, nerăbdător să-l revăd.
Tot mai greoaie vâsleau aripile-albastre-a’ Himerei,
Pân’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit.
Tot mai aproape de cer mă-nălța cu aripile-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăși în ochi luminos,
Împrejmuit de pleoapa albastră a bolții celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin.
Miros de floare acum străbătea aromind pân’ la mine,
Și-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.
Grele aripile însă deodată stătură inerte
Și către mine și-a-ntors Pajura ciocul flămând:
Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Amenințat să recad dacă nu am ce-i jertfi:
Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe!
Fără să preget atunci, dornic de frații pierduți,
Plină de sânge i-am dat-o, zicându-i: – „Pornește-nainte!”.
***.
.. O, de știam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aș fi rămas fericit singur pe celălalt tărâm!.
Inima mea mi-am pierdut-o pe veci și-n zadar am jertfit-o:
Spuneți de nu e păcat, prieteni, de-atâtea comori!