S-a deșteptat prisaca din poiană
Subt uriașul clopot de azur,
Și sună tot cuprinsul dimprejur,
De-ai spune că o harpă-eoliană
E aninată undeva de-un ram.
De-ar fi să stai nesigur la răscruce,
Căci pretutindeni murmurul l-auzi,
Asemeni unui tainic călăuz,
Te cheamă, te îmbie și te duce,
Fără să vrei, al florilor parfum.
Poiana pare-o uriașă floare,
Ce schimbă curcubeie de culori,
Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,
Din care ies scântei rătăcitoare
Ce se aprind în aer și dispar.
Ca niște temple în miniatură
Ce ar serba un cult misterios,
În raiu-acesta-atâta de frumos
Lăsat anume parcă de natură,
Stau albii stupi subt streșinele lor.
Neobosite-aleargă în lumină
Albinele zburând din loc în loc,
Acum se-nclină-un fir de siminoc,
Acum se-nalță galben-o sulcină,
Și mursa-n aur se preschimbă-ncet.
Dar iată că pe-un urdiniș apare
Aleasa între-atâtea mii de vieți,
Și trântorii amanți de soare beți
Simțind imperioasa ei chemare,
Tresar prelung din somnolența lor.
Din urdiniș zburând ea scrie-o dungă,
Un fulger de beteală în senin,
Și cetele de miri cu freamăt vin,
Și-n urma ei se-nșiră și s-alungă,
Dar ea se-nalță-n slavă tot mai sus.
Mai sus se-nalță tot mai sus, și-n goană,
Se luptă mirii s-o ajungă-n zbor,
Dar ea-i un punct de aur mișcător,
Și-un punct e și prisaca din poiană,
O floare scuturată dintr-un ram.
Treptat se farmă ceata lor rărită,
S-abat din drum cei fără de puteri,
Și-n prăvălirea răpedei căderi,
Cu jind revăd scânteia urmărită
De unul singur din alaiu-ntreg.
Acela unul are pe regină,
Dar după clipa asta de amor
Ea se coboară domolită-n zbor,
Iar el recade-n marea de lumină
Subt uriașul clopot de azur.
Sensul versurilor
Poemul descrie zborul nupțial al unei albine regine, simbolizând alegerea, sacrificiul și ciclul vieții în natură. Un singur trântor reușește să o ajungă, dar după momentul împerecherii, el cade înapoi, în timp ce regina continuă zborul, perpetuând viața.