Cânta voios sub crengi un șipot, cânta din zori și până-n seară.
Dar a venit un vânt de gheață, și pe cleștarul apei sale,
Și-a-ntins înțurțurata-i gură ca un voinic trudit de cale,
Și-apoi s-a dus din nou în lume sunând din vesela-i fanfară.
S-a dus, și-n urma lui deodată s-a-ntins o pace-atât de-adâncă
Încât, învinsă ca de spaimă, te-ai dat de șipot mai aproape,
Și-ai vrut cu focul gurei tale să-nvii șivoiul moartei ape,
Să-i împrumuți o clipă viață, din viața ta, să cânte încă.
Dar cântul, înghețat de crivăț, n-a ascultat de-a ta chemare,
Și tu, surprinsă, cu sfială, ți-ai coperit frumoasa gură,
Și-ai stat nedumerită parcă, nevrând să crezi că-n natură
Îți poate sta ceva-mpotrivă, când i-așa dulce-o sărutare.
Și-atunci, abia atunci, prin minte ți-a dat că jertfa ta-i pierdută
Și că-n voiosul glas de apă cânta ca-ntr-un rapsod o viață..
Ascultă glasul care cântă atât de dulce pân’ nu-ngheață,
Căci moartea trece pretutindeni și moartea e de-a pururi mută!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții, folosind imaginea unui șipot înghețat ca metaforă. Îndeamnă la aprecierea momentelor frumoase înainte ca acestea să dispară.