Deodatus – Eternitate

O eternitate trăiește omul pe pământ!
La propriu și chiar are cu el un legământ
Care să aibă mai mult, tot mai mult.
Pământul a devenit lucrul cel mai scump.
Îmi vine să râd, când văd cum bogătașul flămând,
Este momit de propriul său mormânt!
Nu mă crede pe cuvânt, mai mint și eu din când în când,
Vorbele mele nu au tot timpul discernământ.
Eu zic că ne digeră, pe fiecare, rând pe rând,
Până când nu mai rămâne din noi, nici măcar zăcământ.
Prea mulți care pleacă urechea la ziare,
Călare pe vise într-o continuă vânătoare,
Ca urmare, se aleg cu febră la picioare,
Pe drum unii își pierd puțin și din onoare,
Alții se gândesc care-i calea de intrare,
Întâmpină în drum prea multe semafoare.
Mulți oameni fug după căruța cu vise,
Neavând chei de la ușile închise.
Zi de zi, coadă mare la intrarea în culise
În mintea lui aceleași dorințe ce-și promise..
Însă la culcare, mai toate sunt ucise!
Fii realist și folosește-ți ochii, stai treaz!
Altfel nu ai să știi în nici un caz,
Să faci diferența dintre bucurie și necaz,
Fă o faptă bună, când mergi la culcare.
Mulțumește, că nu sufli în lumânare.
Mulți nu apreciază ce au, nimic nu le-ajunge,
Alții nu au pâine nici cu ce o unge,
Lacrimi multe varsă, cu ele se îneacă,
Și foamea, încet, încet, începe să le treacă.
Față de tine, altu-i mult mai necăjit!
Când tu te pui în pat și ai adormit.
El doarme afară de la apus la răsărit!
Dacă e greu să înțelegi, să știi că nu-i un puzzle!
Nu a avut mamă, nu și-a cunoscut tatăl.
Nu a avut un start, nici job, nici bani,
Când Statul îi dă în stradă la 18 ani,
Din simplu fapt, că s-au născut orfani.
Tu mulțumește că ești sănătos,
Că poți să mergi, să vezi pe jos, în jos.
Libertate, chiar dacă-i limitată spun unii..
În inima mea fac mereu loc rugăciunii.
La cerul poluat ce ne crește pe toți,
Ce-a suportat generații, bunici acum nepoți.
Mă rog când plouă rece, să mai răcesc o dată.
Să stau în pat sub căldura dată de familie,
Să aștept să mă refac tot până la temelie,
Să mă ridic în picioare și să o iau de la început,
Să nu îmi pară rău, de tot ce n-am avut.
Când ai tot, nu mai prețuiești, un zâmbet,
Devii mai aspru ca frigul din Tibet.
Nu mă judeca, că nu-ți admir mașina!
Nu e vina mea, că în urma ta rămâne rugină!
Sunt bine așa la distanță ca un neodim,
Nu sunt blasfemic, nu mă cred Serafim,
Da, hai să nu ne preamărim!
Căci știi, nu? la final o să murim
Și punct.
Punct niciodată, căci viața e ca un ciclu,
Se schimbă actorii, însă rămâne același titlu.
Ce e important pentru tine, ce vrei de la viață?
Nu te-ai săturat să tot înoți sub gheață?
Zi după zi, să nu scoți capul din ceață,
Să vezi, să te întrebi ce-i la suprafață?
Vorbesc de credință acum, din propria-mi conotație.
Citez din cuvântul lui Iisus, în acesta exortație.
Câți dintre voi, Îl vor pe Dumnezeu în viața lor, dată lor?
Simplu, dacă nu crezi în Creator!?
Atunci mă adresez unui simplu migrator!
Și te invit să cobori, la primul semafor..
Iar tu cel ce crezi că Domnul ne-a creat pe noi.
Cel care înțelegi, că nu ne tragem din maimuțoi,
Că nu avem păr pe noi, dar suntem încă goi!
Că sufletele noastre sunt pradă de război!
Care nu crezi în moroi, în basme, în dracula și strigoi.
Că pe mama ta a născut-o bunica ta și tot așa.
Și că pe prima femeie a creat-o cineva.
Iată întrebarea care nici savanții n-au răspuns.
Decât teoria big-bang o porcărie fără corespuns.
Viața nu-i un abis, un labirint de nepătruns.
Răspunsul stă chiar deasupra capului nostru,
În soare, în nori, în lună, în stele, și în cerul albastru.
Cine le-a făcut pe ele, ei, tot noi oamenii din popor?
Eu cred ca da! Căci aripi am dar nu am învățat să zbor!
Acum să revenim la textul anterior.
În aer, în plămâni, fie că ești creștin ori păgân,
Aici pe pământ, nu a fost și nu e nimeni stăpân!
Ziua pe fugă, noaptea pe gânduri, dimineața te trezești bătrân.
Obosit și cu frica între picioare,
Umbra nu o mai zărești când gâtul te doare,
Forță, doar să mergi, atâta lucru nu mai ai,
Filmul vieții de la copilăria pe când te jucai,
Pân’ la supa pe care prin pai în spital o consumai.
Actorul principal fiind tu, aștepți numele tău pe generic,
Eretic sau eteric, că ți-e frică ori nu de întuneric.
Rămâne și ține de tine acum să te întrebi, solemn!
Oare nu există cineva căruia viața-i subaltern?
Oare nu există Dumnezeu și eden?
Oare nu există răul și al lui infern?
O să afli și tu și eu, în ziua fără bătăi de inimă.
Și sper ca pedeapsa noastră să ne fie cât mai minimă..