Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniță uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, din nu știu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu știu cine să mă cheme.
Și pașii mei răsună după mine
Ca niște bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur, așa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea
În jurul meu ca o mulțime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În mușuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Și-n noaptea-n care-s singura ființă,
Pământu-mpovărat de suferință,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și pustietate. Vorbitorul se simte izolat, într-o lume întunecată și apăsătoare, împovărată de suferință. Totul în jur pare să contribuie la această senzație de gol și abandon.