Încerci să-ți faci loc iarăși printre noi, să faci din flori, strigoi,
Să lași copaci să strige goi. Vrei iar să-mi umpli cerul de noroi?
S-aduci ploi din sori, s-aduci ninsori din ploi, să faci apoi
Nopți din zori și zări de sloi. Tu vrei pământu’ să-mi despoi?
Vrei umbra să-mi jupoi, ai tăi moroi o să îmi strivească ceasul,
Vor lumina să-mi sugrume. Tu de ce-i lași să-mi otrăvească glasul?
M-acoperă hărmălaia ta ruginită. Ziua închide ochii, e grăbită,
Țipă vântul, rage cerul, urlă marea, mocirla-i fericită.
Se-neacă-n volburi și vadul, viforu’ învie vacarmul din garduri,
Valea e-n vrie, cântă ca bardul. Vezi moartea în vie, viu e doar bradul.
Că iadul ăsta alb ne-acoperă morții, lași focul să pâlpâie la marginea bolții,
E timpul s-ascută soarele colții, s-ascundă tăișul-n oglinzile bălții.
E trist Dumnezeu, suspină în ropote. Cerul cu cearcăne plânge în hohote,
Lacrimile Lui odată doar șopote-s bulgări de plumb ce bat ca în clopote.
Ai păcălit apa, pozează-n statui. Mi-ai gonit aripile, zboară hai hui,
În geamul de flori bat crengile șui. Mi-e dor de cuptor, de culorile lui.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă și deznădejde, folosind imagini puternice ale naturii dezlănțuite și ale morții. Vorbitorul se simte asaltat de forțe întunecate care îi răpesc bucuria și lumina, lăsând în urmă doar tristețe și dor.