E-o formă, cred, ori poate o ființă,
O-ncrâncenare-a visului pierdut
În bătălia cu un vechi trecut
Ce are uși deschise-n conștiință.
Apare dintr-o lume abisală
Încorsetat în zale de tăceri
Forjate-n focul unei decăderi
Spre adâncimi de liniște finală.
Se mișcă, totuși, umbra-i se mărește
Acoperind tristețile de ieri
Cu restul viitoarelor plăceri
Din viața ce, ea însăși, mai plătește.
Să aibă, oare, suflet? E ființă?
Ce poate fi atât de însemnat
Încât să fie, din trecut uitat,
O formă încărcată de voință?.
Speranță e sub zale? Ce să fie
Ascuns acolo-n trup de vis pierdut?
O umbră ce, demult, a apărut
Ca un sfârșit frumos de agonie?.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa explorează o entitate misterioasă, încorsetată în trecut și decădere, dar încă purtătoare de voință. Se întreabă dacă sub aparența sumbră se ascunde speranță, sugerând că chiar și în agonie poate exista un final frumos.