Pe un drum presărat cu frânturi de lumesc,
Amintind de un timp cu risipe de cer,
Se înșiră un gând apărut din eter,
Fulgerând prin văzduh și lovind nefiresc.
Și-ar dori un trecut, dar îl caută-n van,
Și-ar dori viitor, dar o viață de gând
E un joc neștiut, e-o nălucă trecând
Ca un punct rătăcit pe un mare ecran.
Iar în gândul acel cu trăirea-n acum
Se ivi-ntrebător o scânteie: “Tu știi
Că mergi iar pe-un drumeag cu-amintirile vii?
Ai mai fost, îl străbați, niciodată alt drum”.
– Spui că vin și mă-nșir pe aceleași poteci?
Să însemne că am pe aici un trecut
Ce m-aduce în el și îmi e cunoscut?
Nu-i al meu: ochii lui par sălbatici și reci!.
“Când mai vii să-l străbați, fă ca trunchiuri și stânci
Să se-mbrace frumos și să-ți fie alint,
Ca un vis, ca un cânt, dar … și visele mint,
Chiar și cele ce vin din simțirile-adânci. ”.
– Să mai vin? De-aș putea! De-aș avea viitor!
Cum pot eu, doar un gând ce nu crede-n trecut,
Să-ndrăznesc a visa că, pe drumul pierdut,
Aș găsi ce-mi doresc? Doar de-s gândul de dor!.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a gândurilor și dorințelor, căutarea sensului în trecut și viitor, și iluzia amintirilor. Gândul de dor se confruntă cu ciclicitatea experiențelor și cu natura înșelătoare a viselor.