De ce, oare, înserarea e menită să se așeze
Peste ziua liniștită ce se-alintă-n Soare blând
Și-i așteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând
Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrățișeze?
Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubește,
O învăluie-n căldura șoaptelor cum nu s-au spus
Și-i promite nemurirea zilei fără de apus
Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebunește.
Îl privește-nfiorată, înroșită a-ntristare,
C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt
Și îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ
Până când va fi cuprinsă de-așteptata înserare.
De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,
Îi va fi doar lui aleasa, îi va aștepta lumina
Și-i va cere să îi ierte și alegerea, și vina
Dintr-un timp în care altfel, ea nu înțelege-a fi.
Din privirea lui uimită, razele-i alunecară
Într-o mare de-ntuneric unde adormiții zori
Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori
Dintr-o nouă zi ce-așteaptă în lumină să răsară.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa explorează tema alegerilor și a regretelor, folosind metafora apusului pentru a ilustra o iubire imposibilă. Reflecția asupra unei decizii dificile și acceptarea consecințelor sunt elemente centrale.